Judeci.
Am învățat ceva zilele acestea. Când știi că nervii de noapte te întorc pe toate părțile, când lumea din jur îți spune: “ba coae, trebuie să faci ceva!”, când plapuma nu te mai încălzește și fața ta nu spune nimic, este momentul să îți pui întrebări.
Ce este cu mine? Mă cert cu toată lumea, nimeni nu mă suportă, nici eu nu mă mai suport.
Și am ajuns la concluzia că oamenii, adică noi ăștia mulți, nu ne putem mulțumi niciodată cu ce avem. Cu cât realizăm mai repede că emoțiile ne guvernează viața, cu atât ne vom maturiza și vom accepta ceea ce vine.
Citisem că e prea bine să petreci timp afara, în aer liber. Ne omoară cutiile astea, încăperile astea în forme dreptunghiulare, pătrate, conice, hexagonale, de toate mărimile și formele: ieși din casă, intri în mașină, ieși din autobuz, intri în birou, ieși din clădire, intri în magazin.
Gizăz, oameni, trăim în capsule. Nu e de mirare că mintea noastră este atât de limitată.
Un exercițiu azi:
Îmi asum.
Nu judec.
Meditez.
Gândesc înainte să vorbesc.
Tac.
Credințe
Nu știu dacă există limite atunci când vorbim de ceartă: aia la modul ăla în care fiecare își ține partea lui de dreptate și încearcă să își atace adversarul cu cele mai istețe și intuitive tactici.
Ofensiv și defensiv, ne certăm. De câte ori pe săptămână? De atâtea ori avem chef și nervi.
Alimentăm discuțiile, ridicăm tonul, ne apărăm prin calmul cu care ne exprimăm punctul de vedere, suntem mai tari pentru că avem argumente, dar ne calcă pe căpățână vorbele ascuțite ale celuilalt și ripostăm cu insulte inteligente, ne credem mai fraieri dacă lăsăm garda jos, încercăm și rolul împăcituitorului, abordăm tehnica empatiei, dar sărim ca arși la orice insultă necorespunzătoare stilului nostru de viață.
Am învățat carte, am terminat facultăți și mastere, am luat premii și am fost promovați la muncă, pentru ce? Să ne lăsăm călcați în picioare de niște…vaci? Nu, nu permitem, ripostăm, atacăm, usturăm, concluzionăm, nu lăsăm.
Ca în monologul unui rapper, ținem firul logic și ritmul apăsător, controlăm și ne simțim excelent după ce am învins discuția.
Am fost mai buni, le-am dat-o la coițe și le-am pleznit ceafa cu niște replici la care nici nu s-au gândit. Ne-a zis-o și el/ea urât un pic așa, dar am ieșit mai bine, zic. După, am vorbit și cu un coleg despre asta, m-am confesat și la maica’mea sau la cumnată’ miu, m-am agitat sunând aproape toți cunoscuții și povestindu-le cât de coios/coioasă am fost, dar a/al naibii și ăla/aia… dar și cum i-am dat-o rău la bot (la figurat vorbind, asta dacă am terminat gimnaziala și am depășit etapa mintală standard fără să trecem la fapte, decât imaginar vorbind).
În calcule matematice, o ceartă de maxim 45 de minute, o discuție cu un prieten pe subiectul ăsta 35 de minute, un telefon către un cunoscut 15 minute, pe aceeași temă, dezbaterea la o bere pentru săptămâna viitoare cel puțin 60 de minute, un subiect gata de reabordat în orice conversație posibilă până la 2 ore, cel puțin și până la urmă oricând și oriunde abordarea subiectului “ceartă” până când apare alta “ceartă””, asta ca te simți mai bine și să refulezi și tu cumva energia aia negativă acumulată.
Concluzia: prea mult timp dedicat acestui fapt și cam mult timp alocat consecințelor. Soluția? No more “ceartă”, pace tuturor.
De ce (ne) minte publicitatea?
În ziua de azi, ne dezamăgesc oamenii, ne înșeală iubitele, ne mint apropiații, ne bârfesc rudele…aproape că ne-am obișnuit cu treaba că “lumea e rea”. Dar, reclama = sufletul comerțului, reclama ce are frate cu noi? Cei care vând gogoșele de toate culorile, cu praf de stele și aromă de lavandă cu petale dulci de trandafiri și sirop din pin de brad, de ce vorbiți aiurea? Eu știu că noi nu mai cumpărăm demult datorită unor nevoi reale, că doar există hârtie igienică cu parfum, dar să susții că vinzi produse originale și să latri întruna asta, când în Social Media se vehiculează fix contrariul, cu exemple a la carte, e nasol. I’m so sick and tired of you, poor little thing of this big time consuming society.
Și dacă vrei să îți cumperi Converse și să nu o pățești ca mine, uite aici un link util:
http://www.blog.originals.ro/converse-original-vs-fake/
Suc…gastric
De obicei, atunci când fac cumpărături, ma uit și în coșurile altora, din pură curiozitate.
Am aflat deja că suntem dependenți de telefoane (de internet, de fapt) și de cumpărături (de toate soiurile, de la “vegetale”, la semipreparate, până la chestiuțe și chestioare tehnice, la hainuțe și papucei).
Mallurile, acești giganți urbani ai vieții noastre, magazinele online, o fericire la un click distanță sunt doar câteva stopuri pe care le facem cel puțin o dată pe săptămână, ca să ne satisfacem personal și să ne cadă bine la stomac și suflețel.
Nu spun ceva nou, e clar că atunci când ai bani, nu ai timp. Când ai timp, nu ai bani. Când ai bani, ai concedii…scumpe. Când nu ai bani, ai intrări libere. Când ai bani prea mulți, nu dormi bine noaptea. Când ai bani prea puțini, nu dormi bine noaptea…
Cei care nu duc grija banilor se ceartă mai puțin, dar nu se iubesc mai mult. Cei care au grija zilei de mâine, se stresează și stresează pe alții.
Banii sunt un mijloc aparte de a-ți oferi tot ce ai nevoie și un scop care să te mulțumească până la vreo 50 de ani, când în mod normal te apucă gândurile creștinești despre moarte și foste alegeri.
Cei care fac bani, au putere, economic vorbind, strălucești în haine noi și te menții mai mult timp parfumat în mașina personală. Femeile tremură la lookuri în tendințe, bărbații vibrează la soundul gadgeturilor ultimei generații. Ce ne mai unge pe inimioară achiziția, ce ne mai place să ne “fălim”, să ne schimbăm chiloțeii și șosetele, să schimbăm telefoanele și costumele de baie. Ce ne mai place mâncarea bună și activitățile de sâmbătă noaptea.
Trăiască joburile bine plătite și hipermarketurile din apropiere! Trăiască toate sursele de venit și posibilitățile nenumărate pentru a ne cheltui monetarul.
Și când crezi că de fapt, lucrul cel mai scump pe care nu ți-l poti permite niciodată este un Range Evoque sau o vacanță în Maldive, realizezi că te-ai înșelat categoric. Cel mai costisitor și probabil ultimul lucru la care te-ai fi gândit acum, este să te îmbolnăvești. Nu ai idee cât te poate costa un proces de vindecare atunci când capeți vreo boală.
E ca treaba cu furnica. Este cea mai puternică vietate pentru ca ea poate căra de 5 ori mai mult decât greutate ei.
Despre integritate
foto by Theo Gosselin
Aș scrie mult și des despre ce înseamnă să fii curat. Și nu mă refer la doctrine bisericești și nici la 4 dușuri pe zi sau la o casă fără firimituri pe jos și pete pe geamuri.
Aici vorbim despre discreția temperamentală și nivelul de toleranță la întâmplări și reacții neașteptate.
Este normal să ne enervam atunci când ceva nu ne iese (și nu mă refer la constipație, cu toate că și asta cauzează probleme), să aruncăm resturi pe jos pentru ca nu găsim un coș de gunoi pe aproape (în categorie intră și mucurile de tigară), să înjurăm o dată sau de câteva ori pe săptămână, să nu ne pese de unii oameni cu care interacționăm, să nu ne pese de regulile de politețe, pentru că oricum nimeni nu le respectă, să trăim într-un eden al plăcerilor și conversațiilor care se ridică în fumuri și trenduri din orice terasă din București.
Este ușor rău să cedezi în fața unui eșec, e și mai ușor să îți plângi de milă: “Ce zi nasoală, toate merg pe dos. M-a enervat unul rău de tot în trafic, s-a băgat în fața mea, ne-am certat o oră, să-mi bag picioarele!”
E lucru bine știut că mai bine de 80% dintre persoanele cu vârste între 17-45 nu dorm bine noaptea. O stare permanentă de bine și de împlinire cu tine însuți, duce la o liniște benefică corpului și minții, iar conștiința împăcată este cea mai buna pernă.
Ce adunăm pe parcursul unei zile, stări de rău și muncă fără pauze, tone de informații de reținut fără a cauta o oază de relaxare, dureri fizice spontane și grija altora la care ținem, imposibilitatea de a lua o decizie sau evenimente tragice și lista poate continua, toate în – corp – orează acest “eu” de care suntem responsabili și care ne responsabilizează.
Saturați de clișee și de “totul va fi bine” , căutăm soluții în orice descărcare de emoții. Și sunt perioade și perioade, pentru că uite așa, omul e făcut să nu aibă parte numai de bine și bun.
Știi faza aia când te întâlnești cu unu’ și îți spune că îi merge bine, că își iubește jobul, că în viața lui lucrurile încep să funcționeze. Dar nimenui nu îi vine în cap să întrebe: ” Dar până acum de ce nu a funcționat?” Și mai ales: ” Crezi că totul va rămane neschimbat?”
Nu vă dau răspunsuri, le găsiți tot prin…clișee.
PS: Și dacă țineți musai, răspund la fiecare comentariu concret. MOCA!
Am zis că scriu
…despre frustrare și boom-uri de emoție. Am zis că mă apuc să scriu sentimental, am sfârșit banal, că doar din astea am.
Și lăsând rima la o parte și mucii după repriza de plâns, m-am adunat imediat.
Mi se apleacă de gunoaie. De toate soiurile.
Mă tot gândesc la oamenii ăia care selectează peturi din recycle bin. Concret, angajații firmelor care se ocupă cu colectarea și furnizarea materialelor reciclabile din deșeuri. Âia cu măști pe față și mânuși, de parcă ar putea vreo protecție sau odorizant să facă minuni atunci când umbli cu mâna prin căcat. Chiar fac asta? Chiar ăsta e jobul lor, să umble prin gunoaiele noastre, prin mii de pamperși plini cu de toate, mâncare stricată și alimente alterate de câteva săptămâni? Da, caștigă niște bani. Ce, doctorii nu taie-n carne vie și se șterg de sângele care le țâșnește în față cu atâta ușurință?
Îmi vine să vomit când mă gândesc la detalii, unii abia pot fi convinși să ducă gunoiul la ghenă și alții par a nu avea nicio problemă cu gunoiul în sine.
Stăpânire de sine, perseverență și autocontrol. Asta e cheia.
Eu aș face o campanie în care să încurajez gunoiul selectiv: hârtie la hârtii, sticlă la sticle și aș cere fonduri europene pentru resursele necesare. Sincer, chiar nu e nevoie să umble cineva în gunoiul nostru. Și nu din prea multă posesivitate, spun asta.
Ce nu trece așa cu una cu două, este gunoiul din noi, gunoiul din oameni. Și pute frate, rău de tot. Nu iese cu nimic. Nu știu cum se suportă unii cu asta în ei. De fapt, cred că nu se suportă deloc, sunt frustrați și își varsă gunoiul pe alții ca să se simtă mai bine.
Cancer
foto by Theo Gosselin
În DEX, una dintre definiții: termen general care înglobează toate formele de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de invadare a țesuturilor vecine.
În detrimentul ființei umane, este cea mai rea boală, având în vedere contextul: ” Totul se rezolvă, înafară de moarte.” Zilnic dăm de câte o poveste despre un om care are nevoie de ajutor pentru că s-a îmbolnavit de cancer. Prin Social Media, există cel puțin un share care te îndeamnă să dai share pentru a ajuta un om bolnav de cancer. Și cel puțin o dată pe săptămână ne temem ca nu cumva ceea ce facem sau trăim, să ne îmbolnăvească de cancer. Ideologic, cancerul te îmbolnăvește mental, te împovărează doar rostindu-l. De obicei, nu citim povești triste, asta doar dacă nu cumva ne aflăm într-un mood nefavorabil sau devenim prea sensibili dintrodată (gravidele au această tentă). Nasol ce se întamplă, avem păreri de rău, dar nu vrem detalii neapărat. Trăim tot timpul gânduri necurate, respirăm fumul nostru sau al altora, râdem când e cazul și vorbim des despre orice. Dar nu avem și nu vrem cancer. Cancerul anihilează tot ceea ce trăim zilnic, vine așa cu un nor negru peste cer și simplifică toată anarhia asta a vieții. Nimic nu mai pare complicat. Brusc, există doar un gând, în loc de mii și mii care ne joacă prin cap. Și acel gând este: ” Voi muri și nu vreau ” . Deh, cine vrea să moară? Cine vrea să moară acum?
Tindem spre a fi morocănoși, puțini merg zâmbind pe stradă și zâmbesc altora. Niște nebuni. Nebuni bolnavi de cancer.
RELAȚII
Viața nu e un rai al relațiilor, nu întâlnim și nu ne întâlnim mereu cu oameni care ne plac, cu care să împărtășim cele mai tari impresii și idei.
Astâzi vorbim despre relații și despre cum tânjim după ele, cum salivăm dupa o conversație genială care ne încarcă din cap până în picioare și ne face să vibrăm de plăcere.
Din păcate, ne găsim rar compatibilitățile, ca să zic așa, de cele mai multe ori ajungem în conjuncturi “picabile din cer”, fără nicio treabă cu mecanismul nostru de funcționare și fără să aducă vreo îmbunătățire acestuia. Situații diverse, de la o ieșire după job, în grupuri mari și plictisitoare, la o conferință sau un team building, o escapadă la mare în care prietena prietenului vine cu gașca ei sau o excursie în Europa cu colegul de muncă care nu vine singur :D, toate ne aduc în aceeași situație de c ă c a t.
Este atât de plictisitor să îți petreci timpul, din politețe, cu cineva cu care nu ai nicio treabă. Simți asa cum ți se scurge toată energia prin fiecare minut irosit, simți cum începi să îți numeri degetele de la mâini și de la picioare și tot nu se mai termină, ți-ai fixa un punct undeva care să te scape de atmosfera asta fără efect și te-ai uita acolo până trece și poți evada.
Dacă ești un om cu bun simț, ai să gasești tu ceva care să te scoată din r a h a t (asa spune optimistu’); sigur poate fi loc de un compliment, o culoare mișto, un ceas care îți place sau, de ce nu, un subiect de interes general mai “comestibil”. Dar ești cu bun simț, nu un om prea fericit.
O trăim pe pielea noastră, la propriu, când ni se zbârlește părul de pe noi atunci când ne regăsim într-o companie pe aceeași lungime de undă. Și după o conversație, ai frate, sentimentul ăla de răcorire și de încredere: “Sunt bine, măh! Suntem bine!”
Azi la metrou
Cum dimineața începe pe drumuri, cele mai multe lecții de viață ni le dă cotidianul.
Oamenii care se ridică de pe scaune brusc, la metrou, până să se anunțe stația următoare? Îi știți? Oamenii aceia se grăbesc, clar.
Faza cu “grăbitul”, atunci când trăim în viteza asta a gândurilor, când nu ne vine să stăm degeaba nici atunci când avem timp, declanșează frustrări și stres.
Cunoști și tu momentul acela când știi că întârzii, dar parcă tot mai speri că vei ajunge la timp, atunci când ai sări cumva peste toata populația, ba chiar le-ai cresta un pic capetele tuturor celor care îți ies în cale și ai înota printre mulțimi, cu sufletul la gură și sudori de transpirație pe spate, că poate, poate oi mai recupera câteva minute.
Și începi să te gândești ca nu e deloc ok să înârzii, chiar de o fi vorba de vreo întalnire importantă, vreun interviu, un prieten care tocmai ți-a dat mesaj ca a ajuns, o conferință cu ăi mai mari ai companiei sau conferința unde chiar tu susții discursul.
Dacă nu ajungem rapid la cercul vicios metro-boulot-dodo și mai găsim timp să ne oprim din când în când să privim în jur, mai tragem câte o carte care să ne ajute să înțelegem ce naiba e cu viața asta.
Un sfat: pleacă mai devreme de acasă sau nu îți mai face gânduri negre pentru ceva ce oricum nu ai ce schimba.
Ușile de la metrou nu se vor deschide mai devreme decât este cazul, oamenii nu te vor înțelege când îi vei îmbrânci și nu în cele din urmă, cei/cel care te-așteaptă nu își dorește un “paietar pe foc” care să se comporte ca un isterc/ă: “am întarziat, îmi cer scuze, mii de scuze, am încercat să mă încadrez, m-am grăbit cât am putut. ”
Cum merge? Prost.
Da. Da. Da, și mie. Cam da. Mereu.
Astăzi a țipat unul la mine. Așteptam liftul să cobor, s-au deschis ușile, era un bărbat și am întrebat: “Urcați?” Și-mi răspunde: “Nu vezi că urc, de ce naiba ai apăsat pe butonul cu săgeata sus?” Nu apăsasem pe butonul cu săgeata sus, dar m-a amuzat, mi-a venit să râd. Ce nervi avea omul săracul de avu’ reacția asta! Voi vă imaginați așa, măcar un pic, ce-i circulă prin cap, cum gânduri negre îl fac să fie atât de stresat, de iritat?
Pe alții îi simt relaxați, bine dispuși pentru că exagerează cu “Mulțumesc, o zi bună!”, ” Ești o/un scump/ă! De unde ai cămașa? “, ” Foarte tare tunsoarea!”, zâmbesc așa pe stradă cu atâta împlinire, de parcă i-a izbit meteoritul fericirii. Și nu înțelegi de ce oare, de parcă starea generală este de moci triste și haine gri.
Orice vibrație negativă care perturbă acest armonios ecosistem și univers în care trăim, modifică în lanț relațiile și interacțiunile noastre. Îmi venea să-i spun vreo două tipului, pentru că mă eliberam. Pentru că am tăcut, însă, am controlat mult mai bine starea (mea) de spirit și m-am relaxat. Concluzia la care am ajuns astăzi este că: atunci când reacționăm prin tăcere, acționăm prin înțelepciune. Atunci când acționăm prin reacții negative la o acțiune negativă, avem impulsul de a nu ne mai putea opri, de a turui mult și prost, într-o tensiune care nu este benefică pentru organismul și mintea noastră.