Unde mergem, tati?
Am momente de maximă inspirație, îmi vin 3 articole dintrodată în cap. Și când mă apuc de scris, lipsă. Și încep să scriu din amintiri, “hm, ce ziceam că scriu, ah da, și ce mai era, hm, am uitat tot”. Din cele 3 articole, am ramas în minte doar cu unul singur. O recenzie de carte. Fournier povestește într-o carte despre ce trăiește în viața sa reală, cum că e căsătorit, că își dorea copii, cum că a ramas soția gravidă, apoi realizează că primul copil este anormal, culmea, culmilor și al doilea are aceleași probleme de coordonare, motorii, psihice, etc. Mi-a plăcut descrierea lui, felul cum a radiografiat acest aspect într-o carte inspirată din fapte reale, cum s-ar zice. A fost dur pe alocuri, cum ar zice o femeie. Spre exemplu, își imagina cum ar fi să își scoată copiii la cerșit, așa cu saliva pe afara și mișcările necontrolate, iar atunci când nu-i găsea în cameră, făcea glume pe seama bonei cum că i-ar fi aruncat pe copii pe fereastră tocmai pentru că sunt handicapați.
Din punctul meu de vedere, umorul in situații de criză este ceva fin. Pe langă faptul că este inexplicabil ce se întamplă, atunci când vorbim de drame sau tragedii, să dai din plâns în ras e ceva. Și asta înseamnă să ai putere să vezi și partea plină, acolo unde nu există. Eu nu am facut asta niciodata, cu toate că știu că ar fi genial să râzi în situații de criză. Nu să îți bați joc, să rănești, ci să găsești partea amuzantă a vieții.
Iată o poveste pe care o spun mereu. Când Dumnezeu i-a zis lui Noe că o să scufunde şi barca lui în apă, ajuns la concluzia că oamenii nu sunt buni de nimic, lucru adevărat de altfel, pe Noe l-a bufnit râsu’ plânsu’ şi apoi, brusc a început să danseze. Dumnezeu a zâmbit şi a spus:
” M-ați impresionat și de această dată “.
Când suferi de ceva, orice, dansează sau bufneşte în râs, cu imaginaţie. Zău că treci mai uşor peste.