lA! CE TE GANDESTI?
Scuze de majuscule…nu am vrut sa sune asa de brutal. Doar scriu pentru tine aici. Gandurile tale suna cam asa uneori:
Sau asa
Sau
si
Da, da stiu ce zici, ce simti… Ca-ti vine si tie sa iti iei lumea-n cap si sa fii fericit, o data pentru totdeauna. Suntem niste “curajosi”. Curaj de la cura…de la curativ. Ahhhh
Viata e frumoasa, dar nu prea…
Suntem doar replici din filme, doar secvente pierdute, fara nicio sincronizare, fara niciun scenariu organizat, o regie de proasta calitate, trairi de moment si ploaie si vant.
Dar merita sa incerci, sa risti. Cine stie? Poate esuezi din nou. Poate mai cu talent, de data asta.
Facem ce e de facut, apoi nu ne mai place si fugim, abandonam, spunem adio. Ca sa ne intoarcem iar peste ani la trauma care ne-a creat, sa ii cerem explicatii. Suntem un butoi cu de toate, o valiza plina ochi.
Ce mi-ar placea sa avem o logica in ce alegem, o ratiune si un sens.
Plini de suferinta si rani…cine sa ne mangaie, cine sa ne fie alinare.
O sa ne imprietenim cu toate, cu durerea si mai ales cu timpul. E cumva a te lasa in voie…in voia nimanui. A ta nu e niciunde.
M-am obisnuit prea mult cu mine…cu singuratea mea. Nu cred ca mai pot fi inteles de cineva vreodata…
Vreau doar sa indraznesc sa iti cer sa stai langa iubirea mea imperfecta. Nu mi-e frica de singurate…dar ma sperie lipsa dragostei.
Mi-am dat seama ca ma pot simti perfect, daca cineva imi leaga ranile fara sa imi ceara nimic la schimb. Daca cineva exista langa mine, pentru mine. Apoi am realizat ca e suficient doar sa-mi respire. Soarele va iesi din nou…
De fapt avem nevoie de lucrurile naspa, ca sa ne placa cele frumoase pana la urma.
Iubirea poate fi ce avem nevoie. Doar ca e imperfecta prin neputinta ei de a fi doar iubire.
Bucurie sau indiferenta
Numai asta nu este…Sunt un copil. Ma bucur, alerg, las timpul sa imi faca pofta…de mancare.
Visez…ca poate alte locuri nici nu exista sau nici nu le voi cuprinde.
Ma joc… ca poate mintea nu o sa ma mai lase…
si colorez, cu sufletul pagini intregi de note muzicale.
Imi torn pe simturi culori si stralucire, ritm si poezie…ca poate vremea aceasta va trece si va veni o alta.
Deschid ochii cat mai mult, sa cuprind toata zarea, tot copacul si tot detaliul care se ascunde in lumina: panza de paianjen, liliacul inmugurit, verdele fosforescent.
Cata minune e in viata…si cata indiferenta in a te satura de ea.
De ce ne batem joc de noi insine?
De ce viata este o cruzime uneori? De ce ne batem joc de noi?
Cat somn ma costa fericirea? Cate mese bogate? Cate haine noi si lucruri care imi fac pe plac? Multe… ma costa fericirea. Si cum nu imi pot satisface aceste nevoi oarecare, incepe suferinta… Ma deshidratez, nu mananc, nu dorm, nu ofer, nu comunic, tin strans in pumni si suflet…
Dorul de orice fel si toate necorespunzatoare noua contribuie la deteriorare, la “stricatul echilibrului interior”, asa mult ravnit de toata lumea. Ne batem joc de noi cu fiecare dorinta neimplinita, cu fiecare problema nerezolvata, cu fiecare privire dincolo de noi, in casa altuia, in relatia altuia, in familia altuia, in bunurile altuia. Sa nu invidiezi… dar de admirat cine (doar) poate admira?
Atata frumusete in jur si nimic pentru mine, atata perfectiune si stralucire si pentru mine nimic? Nu e rau acum ca ai ochi? Pana si privitul deterioreaza…
Caci poate mi-ar fi placut sa traiesc mai simplu, cu o haina de 10 ani pe mine, cu o apa dimineata sau c-un ceai de tei. Dar cin’ m-a pus sa merg la oras? Cin’ m-a pus sa am “aspiratii inalte”? Sa vad in jur una alta, unghii, masini, cafele, relatii perfecte…Si eu sa n-am nimic…cine ma pune sa nu ma ingrijesc, altii au atatea lucruri scumpe pe ei, se lauda cu experiente minunate si eu abia am bani sa ies din casa… Normal ca mi bag niscai venin in inima si urla invidia in mine. Eu de ce nu am? Eu de ce nu?
So fucking hard to be simple. So fucking hard to be you.
Ne place sa credem ca suntem buni
Nu-i asa?
Dar ce sa vezi? La prima tensiune, scoate balaurul foc pe nari. La prima cearta, scuipam flacari, scoatem tot ce avem nevoie sa scoatem afara. Clocoteste ca un vulcan furia in noi. Ne place sa credem ca iubim pacea, armonia, dar nu suferim nicidecum nedreptatea.
Toate se leaga parca impotriva noastra, cum alterori toate se leaga pentru noi. Nu stim sa facem diferente… E greu sa fii om. Dar ne place sa consideram ca suntem… buni… Plini de noi ca orice animal mare care in aparenta este impunator, in esenta scoate fum la orice “deranj”. Ce mi-e omul? Ce mi-e animalul? Sa nu fim deranjati, asta ne place cel mai mult…Dar sa fim si buni, ne place mult sa credem.
Adun atata furie, ca nu mai stiu ce sa ma fac cu ea. Sunt furios ca nimeni nu ma iubeste asa cum imi doresc, nimanui nu-i pasa de mine, fiecare traieste in egoismul propriu. Sunt furios ca nu am unde sa mi descarc frustrarile, ca nu am ocazia sa vorbesc, ca nici nu vreau…decat sa ma cert, mai bine acumulez furie…si raman in continuare om bun. Sunt furios ca nu pot sa plang pentru ca nu sunt inteles, sunt furios ca am defecte mari, dar si calitati importante pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le apreciaza. Simt furie la orice pas, din cauza mediului in care traiesc, a zgomotului, a oamenilor urati. Simt furie pentru ca sunt nebagat in seama, dar simt stres atunci cand sunt deranjat. Sigur e vorba de o cearta al mijloc, asa ca zic pas.
De ce sa ma stresez? De ce sa ma consum? O sa imi vad de ale mele. Petrec timp inafara mea si ma face sa uit: ecrane, filme, emotiile sunt uitate, inabusite. Nu mai pierd timp cu discutii fara rost…unii nu inteleg. Furia ma roade pe dinauntru, simt ca o sa explodez, simt ca nu sunt apreciat suficient, simt ca nu e ce trebuie cu oamenii din jur. Nu ii pot accepta, pentru ca nici ei nu ma accepta. Uneori nici nu ma vad. Si daca ma vad, sigur imi vor raul. Nu am cu cine sa vorbesc. Totul tace, lumea mea e facuta sa taca. Ca sa traiesc intr-o lume mai buna, trebuie sa fiu bun. Sa iert ce nu pot ierta. Sa uit ce nu pot uita. Sa accept ce nu pot schimba. Si totusi ma doare ceva, doare interiorul, dor piesele care lipsesc, doare neputinta de a rezolva, de face sa scap de senimentele negative, de a fi complet impacat.
Nu suntem buni. Ne place sa credem. Dar nu suntem. Furia se discuta, se comunica, se transmite, se consuma, se transforma si se rezolva pas cu pas, in timp, cu rabdare si comunicare. Fara sa ne facem ca ploua. Fara sa nu ne placa sa fim deranjati. Furia e buna, cand marea se linisteste, cand se cerne, ca cerul de furtuna si ploi. Atunci sa fim buni!
Lenea
M-am trezit o tocilara.
Am uitat de tine, de odinioara.
Mi-e lene sa mi te amintesc.
Esti eu si cand clipesc,
Dar nu mai obisnuiesc,
Sa mi te insusesc.
Tu stii ca te-am iubit.
E destul, acum iti zic.
Mai stii de poezie?
Si de cer?
De eu din tine, tu din eu?
Nu te-am uitat,
Dar am sa-ti cer
Sa ma trezesti,
Cum o faceai mereu.
Sa trec sa ma asculti
Sa te aud cum razi…
Mai stii de carti?
Mai stii de noi?
Iti amintesti un timbru,
Si parcul…lebada, noi doi…
Promit ca n-am sa plang.
Dar vreau sa te strang,
Din praful ce s-a imprastiat
In lene-am uitat
Pe perne cand adorm,
Mintea mai sterge-un om.
“Scrie, scrie”
Imi spuneai.
Aproape ca imi aminteai
De cine am uitat sa fiu,
Cand am ales un corp strain.
Acum mi te-ai indepartat,
Nu mai crezi ce simteam
Nu mai ai capul plecat.
Inima nu mai bate pentru mine,
Ai ales alte straine.
Dar ti-am promis
Nu chiar demult,
Ca o sa scriu
N-o sa te uit.
Cafeaua si alte obiceiuri
E ciudat cum facem deseori diverse asocieri. Cafeaua cu ideea de zi plina, treburi la job, proiecte noi… dimineata. Traim prin asocieri si nici macar nu constientizam. Asocierile pe care le facem sunt pentru ca ne-am nascut intr-un anumit mediu si traim anumite conventii. In mod normal, daca ne ascultam simturile, zambim pentru ca vedem soare, copii, pentru ca ceva ne aminteste de momente bune. Ce este mai mult decat evident este ca ne pierdem din obiceiuri sau din bucurii pe masura ce ne schimbam sau ne maturizam sau experimentam diverse. Obiceiul de a alerga ca un copil in recreatia mare. Cand s-a pierdut? Copiii alearga de bucurie, noi alergam de la stres. De cand si-au pierdut picioarele usurinta de a fi zglobii si de cand ne-am pierdut dorinta de a crede in noi…E ciudat cum timpul schimba. Azi imi place cafeaua cu zahar, maine o beau simpla. Azi am citit o stire despre cat de bine e sa fii vegetarian si devin, maine aflu ca salatele si legumele au pesticide… ne place sa credem ca parerile noastre sunt cele care conteaza cel mai mult, ca e cel mai bine asa, pentru ca altfel cum?
Altfel, s-ar darama asa pe noi zidul increderii de sine, increderii ca ceea ce facem este bine si ar fi nevoie sa cladesti alte obiceiuri: ceea ce este extrem de greu, aproape imposibil de realizat fara sa ramai cu traume sau cu regrete. Dar iata ca nu mereu avem dreptate, nu mereu stim ca e bine ce facem, unele se mai pierd, altele poate se castiga. Un lucru e sigur: timpul trece, multe se schimba, imbatranim inevitabil.
Sloveste
Sloveste, sloveneste
Si bate-ma cu rime.
Loveste cu suspine,
Cu multa ostenire,
pentru a ta iubire,
de pura poezie.
Loveste cu nemurire,
Chiar si-n nefericire,
Slove sa-mi dai,
Cu necontenire.
Iubesc sa mor in poezie,
Sa-ntepenesc intr-o uimire.
Fara nici cea mai mica
Revenire.
Ce-si poate dori o statuie,
Vesnica intepenire.
Mai mult decat ar putea sa fie,
O stafie.
Asa si eu infoliata,
Un turture gata sa sparga.
Pictura
Ochi ingreunati
Si mult ulei pe panza…
Curge un val
de muzica confuza.
Doi ochi repeta: “desenati!”
“pe loc nu stati!”
Inima ce-atragi,
Arta placuta, pura
Sa nu se faca scrum.
Cand vine o furtuna!
Cu mana ce-as picta
Arome as chema.
Cu inima mi-as duce
Aminte. Caci poate fuge!
Nimic nu ii ajunge!
Vopseaua parca-mi spune
Acum pune-ma-n foi
Cu fila cat mai groasa,
Nu picta copacii goi,
Si-aceasta umbra a lumii deasa.
Urechile nu vor.
Doar clasici-i ador!
Caci sufletul ma lasa sa respir
Doar cand e-n plin delir.
Iar inima nu mai stie sa spuna,
Nimic..cand nu e luna plina.
Firea mea ma cheama inapoi,
La campuri aurii cu flori
Izvoare argintii.
La cerul de copii.
Aici nu mai e demult de mine
Toate-mi sunt deplin straine!
Cum picura in mine
Stropi grei de uimire,
Si inimile straine
Ma cheama-n nemurire.
Caci ei nu stiu povestea
Nu stiu ce-a mai ramas…
Cand groaznica e setea,
De-al fericirii ceas.
Ei ma vroiau pe mine,
Si eu vroiam pe ei,
Sa stam in nemurire
Ca doi frumosi cercei.
Vreau sa fie prezent,
O dulce melodie,
Un bun prieten timpul
In veci al meu sa fie!
Am obosit enorm.
Si talpile ma dor.
Doar sa pictez un ritm,
Care sa ma intoarca in timp
La fetita ce-a iubit
Si Feti Frumosi, si zane,
Si printi, si porti straine.
Care a trait mereu,
Ca si cand totul era greu.
Eu
Nu stiu cine
Se uita-acum la mine
Cu ochi incercanati
Ce s-au facut uitati.
Prin lacrimi multe, uda,
Si nesfarsit inunda,
Si nu se mai opresc
Cand eu incetinesc.
Nici vremea nu ajuta,
Nici ca-i zapada multa
Nici capul nu mai uita
Ce inima asculta.
Ca m-am pierdut
Nici nu mai stiu
Ca m-am aflat
E prea tarziu…
Nu pot sa folosesc
Chiar tot ce eu gandesc.
Dar daca am ragaz
Vad eu ce-a mai ramas.
Si ce s-a adunat
In vant s-a spulberat.
Lasandu-ma neom
Dupa al diminetii dor.
Ce sunt azi
Cand ieri eram
Un pai golas
Din care mult sorbeam.
Mi-ar fi placut sa schimb frumos
Nu asa luat si-ntors pe dos.
Dar ce conteaza?
A trecut.
Cladeste-Alina acum
Un alt inceput!
Frica
Cand te-am chemat,
Nu stiu, nu cred
Si nu-mi mai pasa.
In mine-ai aparut,
Ca strasnica nevasta.
De te-am certat,
De te-am cerut.
Nu stiu, ba chiar si mi se pare
Ca te-am intors din drum,
Ca sa te mai vad.
Oare?
De te-am dorit, nu cred.
Dar uite ca ti-e bine,
De cand-ai-aflat de mine
Tu nu mai pleci, stii bine.
Doar ca acuma-i gata
Pe mine m-ai convins
De as intoarce soarte
Tot tu mi-apari in vis.
Cu-atata staruinta
Incat chiar mi se pare
Devii obisnuinta,
In lumea ce ma doare.
Chiar daca te cutremuri
Cand sufletul mi-e bine
Acum vezi si stii bine.
Eu tot o sa scap de tine!
