Nimănui nu-i plac
Schimbările. Nu le agreăm pentru că nu le putem face față.
Iubesc matematica, cu plus și minus, niciodată fără egal, fără rezolvare. Să stai ore întregi pe o ecuație sau o figură de geometrie, până când îi dai de cap, este o adevărată realizare. Să petreci timp căutând soluții și să privești luminița de la capătul tunelului, asta da, este un motiv de fericire.
În viața reală, nimeni nu găsește rezolvări pentru nevoile psihologice. Rar cu echilibru interior, nicio meditație prin India și nicio ședință de terapie nu pare să ajute. Greu cu dărâmăturile sufletului, nu le-am făcut noi, nu există școală de arhitectură pentru acest proiect amplu și anevoios.
Ca om de știință ce simt că sunt, am tras concluzia că nu putem schimba nimic din trăirile noastre lăuntrice, că tot ceea ce ne preocupă și ne încruntează, luăm cu noi. Și ducem, ducem niște sentimente și gânduri în cârcă până când moartea ne va despărți. Ne mai întâlnim cu ele, are cineva grijă să le depistăm ca pe niște nepotriviri în acest sistem uman, să le eliminăm ușor, fără brutalitate și să ne vedem în continuare de drum? Nu. No way.
Trăim și mergem cot la cot cu niște dezamăgiri, frici și idei obsesive, le ținem cu noi și ne urmăresc ca niște umbre constante.
Să ne obișnuim cu ele? O soluție temporară, îmbucurătoare.
Să le acceptam? Și asta ar fi o treabă.
Să nu încercăm să schimbăm? Da, da. Dar nu stă în natura umană. Ca și cu o problemă de matematică, omul își dă teme singur, trăiește pentru a și le rezolva, se stresează căutând problema oriunde în univers. Ai o problemă cu ceva sau cineva sau cu tine? Spune-o, vorbește despre, repetă în mod obsesiv asta, aprofundându-o și mai tare, poate, poate, nu acum, dar în viitor, sigur va dispărea.
Când vom accepta că nu putem schimba nimic, că nu ne putem schimba, da, și mai ales, când nu o să mai vrem să facem nimic pentru asta, da, abea abea atunci batrânilor, ne vom împăca și vom uita.