Nu=nu
România, trezește-te! Când se mai risipește din generațiile “cornute”, din acei câini turbați cu lanțuri la gât și coji de semințe în jur?
Aveam impresia că trăiesc într-o societate tânără mișto, unde există informare și expresivitate prin modă, prin limbaj, prin idei eroice manifestate în gura-mare. Și mă gândeam că vine valul noii populații, cu aer atotștiitor, cunoscătoare de vrute și nevrute, al alegerilor în cunoștință de cauză și al tupeului constructiv. Nu, nu e așa. Juma din români susține Monta, juma din tineri își arde creierele prin malluri sau prin discoteci de provincie. Nu există tehnologie pentru astfel de creiere retarde, tehnologia nu-i ajută deloc, ba din contră, le mutileaza mințile cu jocuri pline de sânge virtual și spamuri pe care abia așteaptă să clickuiască.
Dar iată că avem această campanie, #NUinseamnaNU, http://nuinseamnanu.ro/ , care poate ridică online-ul în poziția dreaptă și cei cu audiențe mari se înclină sau îndură să dea mai departe informația către cei care au urechi să audă și ochi să vadă.
Sex
Sălbatic, domol, monoton. Sexul vinde. Sexul destramă. Sexul recuperează. Sexul conectează.
Trăim epoci sexiste. Respirăm un consumism sexism prin muzică, haine, mașini, terase și vacanțe. Sex unde-s luminile stinse, sex unde-s luminile aprinse.
Totul e gol și nimic nu e îmbrobodit. Bătrânii vorbesc despre tinerii dezbrăcați, tinerii dezbrăcați “acuză la cap” nopți albe, adulți cu antecedente indecente, divorțuri provocate de sex, mult sau prea puțin, copii îndopați de desene agitate și cuvinte vulgare.
Disocierea ca și abilitate de conștientizare este de luat în s’amă atunci când sexul ne dă viața peste cap.
Cand ne zăpăcește una sau unul, cand ne dă târcoale pofta de “veață ” sau “ne mănâncă” trecutul senzațional de vii și nu putem trăi fără ce-a fost…
…spune-ți așa: am făcut și fac diferența între un sex de calitate și între unul de “ochi în tavan” sau efort “făcut pe ceas”. Văd și știu că trăiesc (și) pentru asta, că pot să trăiesc (și) fără asta…
Că atunci când am nevoie să fucking meditez la viața mea, nu o fac lipit de una/unul, că pot intra în mine de unul singur și pot ieși la fel de ușor, fără efort, atunci când vreau să știu ce mai face sufletul meu.
The end.
Judeci.
Am învățat ceva zilele acestea. Când știi că nervii de noapte te întorc pe toate părțile, când lumea din jur îți spune: “ba coae, trebuie să faci ceva!”, când plapuma nu te mai încălzește și fața ta nu spune nimic, este momentul să îți pui întrebări.
Ce este cu mine? Mă cert cu toată lumea, nimeni nu mă suportă, nici eu nu mă mai suport.
Și am ajuns la concluzia că oamenii, adică noi ăștia mulți, nu ne putem mulțumi niciodată cu ce avem. Cu cât realizăm mai repede că emoțiile ne guvernează viața, cu atât ne vom maturiza și vom accepta ceea ce vine.
Citisem că e prea bine să petreci timp afara, în aer liber. Ne omoară cutiile astea, încăperile astea în forme dreptunghiulare, pătrate, conice, hexagonale, de toate mărimile și formele: ieși din casă, intri în mașină, ieși din autobuz, intri în birou, ieși din clădire, intri în magazin.
Gizăz, oameni, trăim în capsule. Nu e de mirare că mintea noastră este atât de limitată.
Un exercițiu azi:
Îmi asum.
Nu judec.
Meditez.
Gândesc înainte să vorbesc.
Tac.
Credințe
Nu știu dacă există limite atunci când vorbim de ceartă: aia la modul ăla în care fiecare își ține partea lui de dreptate și încearcă să își atace adversarul cu cele mai istețe și intuitive tactici.
Ofensiv și defensiv, ne certăm. De câte ori pe săptămână? De atâtea ori avem chef și nervi.
Alimentăm discuțiile, ridicăm tonul, ne apărăm prin calmul cu care ne exprimăm punctul de vedere, suntem mai tari pentru că avem argumente, dar ne calcă pe căpățână vorbele ascuțite ale celuilalt și ripostăm cu insulte inteligente, ne credem mai fraieri dacă lăsăm garda jos, încercăm și rolul împăcituitorului, abordăm tehnica empatiei, dar sărim ca arși la orice insultă necorespunzătoare stilului nostru de viață.
Am învățat carte, am terminat facultăți și mastere, am luat premii și am fost promovați la muncă, pentru ce? Să ne lăsăm călcați în picioare de niște…vaci? Nu, nu permitem, ripostăm, atacăm, usturăm, concluzionăm, nu lăsăm.
Ca în monologul unui rapper, ținem firul logic și ritmul apăsător, controlăm și ne simțim excelent după ce am învins discuția.
Am fost mai buni, le-am dat-o la coițe și le-am pleznit ceafa cu niște replici la care nici nu s-au gândit. Ne-a zis-o și el/ea urât un pic așa, dar am ieșit mai bine, zic. După, am vorbit și cu un coleg despre asta, m-am confesat și la maica’mea sau la cumnată’ miu, m-am agitat sunând aproape toți cunoscuții și povestindu-le cât de coios/coioasă am fost, dar a/al naibii și ăla/aia… dar și cum i-am dat-o rău la bot (la figurat vorbind, asta dacă am terminat gimnaziala și am depășit etapa mintală standard fără să trecem la fapte, decât imaginar vorbind).
În calcule matematice, o ceartă de maxim 45 de minute, o discuție cu un prieten pe subiectul ăsta 35 de minute, un telefon către un cunoscut 15 minute, pe aceeași temă, dezbaterea la o bere pentru săptămâna viitoare cel puțin 60 de minute, un subiect gata de reabordat în orice conversație posibilă până la 2 ore, cel puțin și până la urmă oricând și oriunde abordarea subiectului “ceartă” până când apare alta “ceartă””, asta ca te simți mai bine și să refulezi și tu cumva energia aia negativă acumulată.
Concluzia: prea mult timp dedicat acestui fapt și cam mult timp alocat consecințelor. Soluția? No more “ceartă”, pace tuturor.
De ce (ne) minte publicitatea?
În ziua de azi, ne dezamăgesc oamenii, ne înșeală iubitele, ne mint apropiații, ne bârfesc rudele…aproape că ne-am obișnuit cu treaba că “lumea e rea”. Dar, reclama = sufletul comerțului, reclama ce are frate cu noi? Cei care vând gogoșele de toate culorile, cu praf de stele și aromă de lavandă cu petale dulci de trandafiri și sirop din pin de brad, de ce vorbiți aiurea? Eu știu că noi nu mai cumpărăm demult datorită unor nevoi reale, că doar există hârtie igienică cu parfum, dar să susții că vinzi produse originale și să latri întruna asta, când în Social Media se vehiculează fix contrariul, cu exemple a la carte, e nasol. I’m so sick and tired of you, poor little thing of this big time consuming society.
Și dacă vrei să îți cumperi Converse și să nu o pățești ca mine, uite aici un link util:
http://www.blog.originals.ro/converse-original-vs-fake/
Suc…gastric
De obicei, atunci când fac cumpărături, ma uit și în coșurile altora, din pură curiozitate.
Am aflat deja că suntem dependenți de telefoane (de internet, de fapt) și de cumpărături (de toate soiurile, de la “vegetale”, la semipreparate, până la chestiuțe și chestioare tehnice, la hainuțe și papucei).
Mallurile, acești giganți urbani ai vieții noastre, magazinele online, o fericire la un click distanță sunt doar câteva stopuri pe care le facem cel puțin o dată pe săptămână, ca să ne satisfacem personal și să ne cadă bine la stomac și suflețel.
Nu spun ceva nou, e clar că atunci când ai bani, nu ai timp. Când ai timp, nu ai bani. Când ai bani, ai concedii…scumpe. Când nu ai bani, ai intrări libere. Când ai bani prea mulți, nu dormi bine noaptea. Când ai bani prea puțini, nu dormi bine noaptea…
Cei care nu duc grija banilor se ceartă mai puțin, dar nu se iubesc mai mult. Cei care au grija zilei de mâine, se stresează și stresează pe alții.
Banii sunt un mijloc aparte de a-ți oferi tot ce ai nevoie și un scop care să te mulțumească până la vreo 50 de ani, când în mod normal te apucă gândurile creștinești despre moarte și foste alegeri.
Cei care fac bani, au putere, economic vorbind, strălucești în haine noi și te menții mai mult timp parfumat în mașina personală. Femeile tremură la lookuri în tendințe, bărbații vibrează la soundul gadgeturilor ultimei generații. Ce ne mai unge pe inimioară achiziția, ce ne mai place să ne “fălim”, să ne schimbăm chiloțeii și șosetele, să schimbăm telefoanele și costumele de baie. Ce ne mai place mâncarea bună și activitățile de sâmbătă noaptea.
Trăiască joburile bine plătite și hipermarketurile din apropiere! Trăiască toate sursele de venit și posibilitățile nenumărate pentru a ne cheltui monetarul.
Și când crezi că de fapt, lucrul cel mai scump pe care nu ți-l poti permite niciodată este un Range Evoque sau o vacanță în Maldive, realizezi că te-ai înșelat categoric. Cel mai costisitor și probabil ultimul lucru la care te-ai fi gândit acum, este să te îmbolnăvești. Nu ai idee cât te poate costa un proces de vindecare atunci când capeți vreo boală.
E ca treaba cu furnica. Este cea mai puternică vietate pentru ca ea poate căra de 5 ori mai mult decât greutate ei.
Despre integritate
foto by Theo Gosselin
Aș scrie mult și des despre ce înseamnă să fii curat. Și nu mă refer la doctrine bisericești și nici la 4 dușuri pe zi sau la o casă fără firimituri pe jos și pete pe geamuri.
Aici vorbim despre discreția temperamentală și nivelul de toleranță la întâmplări și reacții neașteptate.
Este normal să ne enervam atunci când ceva nu ne iese (și nu mă refer la constipație, cu toate că și asta cauzează probleme), să aruncăm resturi pe jos pentru ca nu găsim un coș de gunoi pe aproape (în categorie intră și mucurile de tigară), să înjurăm o dată sau de câteva ori pe săptămână, să nu ne pese de unii oameni cu care interacționăm, să nu ne pese de regulile de politețe, pentru că oricum nimeni nu le respectă, să trăim într-un eden al plăcerilor și conversațiilor care se ridică în fumuri și trenduri din orice terasă din București.
Este ușor rău să cedezi în fața unui eșec, e și mai ușor să îți plângi de milă: “Ce zi nasoală, toate merg pe dos. M-a enervat unul rău de tot în trafic, s-a băgat în fața mea, ne-am certat o oră, să-mi bag picioarele!”
E lucru bine știut că mai bine de 80% dintre persoanele cu vârste între 17-45 nu dorm bine noaptea. O stare permanentă de bine și de împlinire cu tine însuți, duce la o liniște benefică corpului și minții, iar conștiința împăcată este cea mai buna pernă.
Ce adunăm pe parcursul unei zile, stări de rău și muncă fără pauze, tone de informații de reținut fără a cauta o oază de relaxare, dureri fizice spontane și grija altora la care ținem, imposibilitatea de a lua o decizie sau evenimente tragice și lista poate continua, toate în – corp – orează acest “eu” de care suntem responsabili și care ne responsabilizează.
Saturați de clișee și de “totul va fi bine” , căutăm soluții în orice descărcare de emoții. Și sunt perioade și perioade, pentru că uite așa, omul e făcut să nu aibă parte numai de bine și bun.
Știi faza aia când te întâlnești cu unu’ și îți spune că îi merge bine, că își iubește jobul, că în viața lui lucrurile încep să funcționeze. Dar nimenui nu îi vine în cap să întrebe: ” Dar până acum de ce nu a funcționat?” Și mai ales: ” Crezi că totul va rămane neschimbat?”
Nu vă dau răspunsuri, le găsiți tot prin…clișee.
PS: Și dacă țineți musai, răspund la fiecare comentariu concret. MOCA!
Am zis că scriu
…despre frustrare și boom-uri de emoție. Am zis că mă apuc să scriu sentimental, am sfârșit banal, că doar din astea am.
Și lăsând rima la o parte și mucii după repriza de plâns, m-am adunat imediat.
Mi se apleacă de gunoaie. De toate soiurile.
Mă tot gândesc la oamenii ăia care selectează peturi din recycle bin. Concret, angajații firmelor care se ocupă cu colectarea și furnizarea materialelor reciclabile din deșeuri. Âia cu măști pe față și mânuși, de parcă ar putea vreo protecție sau odorizant să facă minuni atunci când umbli cu mâna prin căcat. Chiar fac asta? Chiar ăsta e jobul lor, să umble prin gunoaiele noastre, prin mii de pamperși plini cu de toate, mâncare stricată și alimente alterate de câteva săptămâni? Da, caștigă niște bani. Ce, doctorii nu taie-n carne vie și se șterg de sângele care le țâșnește în față cu atâta ușurință?
Îmi vine să vomit când mă gândesc la detalii, unii abia pot fi convinși să ducă gunoiul la ghenă și alții par a nu avea nicio problemă cu gunoiul în sine.
Stăpânire de sine, perseverență și autocontrol. Asta e cheia.
Eu aș face o campanie în care să încurajez gunoiul selectiv: hârtie la hârtii, sticlă la sticle și aș cere fonduri europene pentru resursele necesare. Sincer, chiar nu e nevoie să umble cineva în gunoiul nostru. Și nu din prea multă posesivitate, spun asta.
Ce nu trece așa cu una cu două, este gunoiul din noi, gunoiul din oameni. Și pute frate, rău de tot. Nu iese cu nimic. Nu știu cum se suportă unii cu asta în ei. De fapt, cred că nu se suportă deloc, sunt frustrați și își varsă gunoiul pe alții ca să se simtă mai bine.
Cancer
foto by Theo Gosselin
În DEX, una dintre definiții: termen general care înglobează toate formele de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creștere rapidă și atipică, cu tendința de invadare a țesuturilor vecine.
În detrimentul ființei umane, este cea mai rea boală, având în vedere contextul: ” Totul se rezolvă, înafară de moarte.” Zilnic dăm de câte o poveste despre un om care are nevoie de ajutor pentru că s-a îmbolnavit de cancer. Prin Social Media, există cel puțin un share care te îndeamnă să dai share pentru a ajuta un om bolnav de cancer. Și cel puțin o dată pe săptămână ne temem ca nu cumva ceea ce facem sau trăim, să ne îmbolnăvească de cancer. Ideologic, cancerul te îmbolnăvește mental, te împovărează doar rostindu-l. De obicei, nu citim povești triste, asta doar dacă nu cumva ne aflăm într-un mood nefavorabil sau devenim prea sensibili dintrodată (gravidele au această tentă). Nasol ce se întamplă, avem păreri de rău, dar nu vrem detalii neapărat. Trăim tot timpul gânduri necurate, respirăm fumul nostru sau al altora, râdem când e cazul și vorbim des despre orice. Dar nu avem și nu vrem cancer. Cancerul anihilează tot ceea ce trăim zilnic, vine așa cu un nor negru peste cer și simplifică toată anarhia asta a vieții. Nimic nu mai pare complicat. Brusc, există doar un gând, în loc de mii și mii care ne joacă prin cap. Și acel gând este: ” Voi muri și nu vreau ” . Deh, cine vrea să moară? Cine vrea să moară acum?
Tindem spre a fi morocănoși, puțini merg zâmbind pe stradă și zâmbesc altora. Niște nebuni. Nebuni bolnavi de cancer.
RELAȚII
Viața nu e un rai al relațiilor, nu întâlnim și nu ne întâlnim mereu cu oameni care ne plac, cu care să împărtășim cele mai tari impresii și idei.
Astâzi vorbim despre relații și despre cum tânjim după ele, cum salivăm dupa o conversație genială care ne încarcă din cap până în picioare și ne face să vibrăm de plăcere.
Din păcate, ne găsim rar compatibilitățile, ca să zic așa, de cele mai multe ori ajungem în conjuncturi “picabile din cer”, fără nicio treabă cu mecanismul nostru de funcționare și fără să aducă vreo îmbunătățire acestuia. Situații diverse, de la o ieșire după job, în grupuri mari și plictisitoare, la o conferință sau un team building, o escapadă la mare în care prietena prietenului vine cu gașca ei sau o excursie în Europa cu colegul de muncă care nu vine singur :D, toate ne aduc în aceeași situație de c ă c a t.
Este atât de plictisitor să îți petreci timpul, din politețe, cu cineva cu care nu ai nicio treabă. Simți asa cum ți se scurge toată energia prin fiecare minut irosit, simți cum începi să îți numeri degetele de la mâini și de la picioare și tot nu se mai termină, ți-ai fixa un punct undeva care să te scape de atmosfera asta fără efect și te-ai uita acolo până trece și poți evada.
Dacă ești un om cu bun simț, ai să gasești tu ceva care să te scoată din r a h a t (asa spune optimistu’); sigur poate fi loc de un compliment, o culoare mișto, un ceas care îți place sau, de ce nu, un subiect de interes general mai “comestibil”. Dar ești cu bun simț, nu un om prea fericit.
O trăim pe pielea noastră, la propriu, când ni se zbârlește părul de pe noi atunci când ne regăsim într-o companie pe aceeași lungime de undă. Și după o conversație, ai frate, sentimentul ăla de răcorire și de încredere: “Sunt bine, măh! Suntem bine!”