Dileme de Bucuresti
DE CE?
… nu exista un cos de gunoi la fiecare 15 metri?
… mai exista companii unde se semneaza condica?
… tot timpul in trafic, soferii experimentati blocheaza intersectia?
… la fiecare 10 pasi exista un cacat? De om.
… miroase urat dimineata?
… intr-unul din 10 autobuze, 2 se cearta?
… e trafic in centru la ora 12:00?
Lumea nu mai e la fel
Of, da, va las sa plangeti, sa fiti revoltati, sa tremurati, sa lesinati…de durere. Nici pentru mine nu gasesc iesirea zilele aceastea.
S-a schimbat lumea de la 30.10.2015, ora 22:00. Nu mai este la fel, pentru ca:
1. o buna perioada de timp, romanii au fost feriti de razboaie si catastrofe naturale, pentru subiecte de presa existau incalcari de lege, morala, educatie, principii, multe iregularitati in sisteme ca cele de invatamant si sanatate;
2. tragediile foarte mari se intamplau restrans, in familii, mai putin cunoscute publicului larg, ori daca exista vreun caz mai maricel, era mediatizat, indelung si fara rost expus si comentat;
3. durerea noastra sau a altora nu a fost niciodatat atat de coplesitoare ca acum, cand ceea s-a intamplat, ne readuce in fata tot ce-am trait mai greu suflesteste si fizic vorbind, vreodata.
Scriu scurt, nimic nu e mai usor de parcurs ca tacerea si … cuvintele simple, putine. As vrea sa ajut, nu stiu cum pentru ca m-a paralizat frica.
“Da…da… sa ma rog…ma rog, oh Doamne! Nu inteleg, izbucnesc, ne simt parasiti, in intuneric. Sa donez bani, am ceva cash acasa, sa merg sa cumpar cate ceva…si ce daca, ce fac banii astia, cand in minte am doar chipurile celor care s-au dus?
Mama, da-mi un raspuns! Ai copiii langa tine, stiu ca este sfasietor doar sa te gandesti la asta, dar da-mi un raspuns! Nu stii…Copilule de langa mine, al meu iubit si invelit, esti asa firav… mi-e frica, mama, mor de frica, vrei sa stai langa mama ta zgribulita, sa o tii in brate, chiar daca ai doar un an? Am o sora care mergea prin clubul asta, nu vad viata fara ea, zbier doar la acest gand. Nu-mi trebuie mai mult decat sa stiu ce s-a intamplat. Sunt fete de oameni pe care ii vad la evenimente sau pe la Universitate, in grupuri dupa care tanjesc, sunt barbosi frumosi care ar fi dus viata aia pe care si-o doreste orice tanar, care ar fi luptat pentru cauze nobile si ar fi meritat imbratisati, fete inteligente, cu par lung si scurt, cu pasiuni si joburi mari…De ce? Oamenii incluti nu asculta astfel de gen muzical. Cum de s-au adunat acolo, parca cei mai buni si cei mai frumosi tineri bucuresteni, tocmai aproape de o sarbatoare care spune multe si de ce a fost cu intrare gratuita, la un concert la care m-as fi dus si eu?”
Incep sa-mi dau eu raspunsurile, usor, usor.
“Dar de ce in flacari, e taioasa rau arsura, coace si pe exterior, si pe interior?”
Este imaginea noastra, durerea noastra, a celor care am ramas. Ei sunt sus, noi suntem jos.
Astazi m-am trezit altfel. Dupa cateva zile de ceata si sufocare, astazi am preferat sa vad lumina si sensul, prin ce le pot oferi eu mai bun. Trecatorii pe care ii intalneam in drum, mi se pareau toti tristi, urati, parca am ramas doar noi astia, nasolii, raii, nesemnificantii.
M-am rugat altfel azi: 
nu m-am mai jelit din toata puterea, am cerut putine lumanari pentru cateva fete pe care le-am memorat, apoi am aprins 32. Nu ma mai opream. Multe… Impreuna.
Si imi imaginez oamenii plecand toti, zambind, uniti, impreuna, luati de mana, fericiti, impacati, atat de vii, asa cum erau cu 10 minute inainte, la concert, cu gandurile libere si sufletul plin de relaxare si libertate.
Karma
Îi spuneam cândva unui tip care nu prea înțelegea mare lucru din viață, din partea spirituală a vieții (aia care ne influențează practic calea spre fericire) că frumusețea ține de atitudine. La care el îmi răspunde: “Adică cum, daca eu zic că sunt frumos, sunt frumos?” și râde.
Mda. Nu prea ești frumos, când spui că ești frumos, dar poți înfrumuseța viața ta și a celorlalți, părerea și atitudinea lor față de tine.
Conform spuselor unui taximetrist și aplicând teoria lui Russen, nu ai cum să fii fericit din cauza invidiei. Chiar dacă stai tu bine și concluzionezi că nu prea ești invidios, te înșeli.
Invidia e că tu nu ai ce are celălalt, un salariu mai mare, un job mai bun, intrare la manager, relații bune.
Invidia că nu faci ce face celălalt, nu furi ca să ai o casă minunată, nu te descurci în afaceri ca să îți crești confortul, nu pleci în călătorii luxoase pentru că nu ai acțiuni cum are cutare, nu beneficiezi de sănătatea și corpul lui perfect. Dai șpagă pentru că așa face și ăla, și aia, și ei, dar nu ai să dai chiar atât de mult. Vrei nu vrei, invidiezi. Dar iaca, asta stă în calea fericirii, nene.
Levi Elekes ne spune că poți face ceea ce îți place, câștigând bani totodată. Zice că dacă el a putut, o să putem și noi, ce mama naibii.
Hai să îți dau niște informații free, vitale.
Trăim într-o lume în care e foarte ușor să trăiesti fericit, pentru că, fără să testezi nimic, poți afla cum. Fără să faci rău, fără să îți faci rău. Poți fii raw vegan, să mănânci sănătos, să nu porți piele, să faci multă mișcare, să zâmbești mult, să câștigi experiență și să înveți să accepți, să câștigi bani din ce îți place, să explorezi cu teamă pentru a dobândi curaj.
Bagă oxigen/alcalin mult în corp să scapi de cancer, să îl eviți, mănâncă tot ce are culoarea verde, evită tot ce e uscat (haha, e un apropo, da), fă sport, e cel mai bun doctor, petrece mult timp în natură, învață de la animale, de la mediu.
Cunoaște-te prin ce trăiești, asta ca să poți trăi tu cu tine singur, să nu te plictisești cu tine, ceva de genu’ fără să stai pe telefon, laptop, tabletă sau la Tv, fără să îți pierzi energia.
Nimănui nu-i plac
Schimbările. Nu le agreăm pentru că nu le putem face față.
Iubesc matematica, cu plus și minus, niciodată fără egal, fără rezolvare. Să stai ore întregi pe o ecuație sau o figură de geometrie, până când îi dai de cap, este o adevărată realizare. Să petreci timp căutând soluții și să privești luminița de la capătul tunelului, asta da, este un motiv de fericire.
În viața reală, nimeni nu găsește rezolvări pentru nevoile psihologice. Rar cu echilibru interior, nicio meditație prin India și nicio ședință de terapie nu pare să ajute. Greu cu dărâmăturile sufletului, nu le-am făcut noi, nu există școală de arhitectură pentru acest proiect amplu și anevoios.
Ca om de știință ce simt că sunt, am tras concluzia că nu putem schimba nimic din trăirile noastre lăuntrice, că tot ceea ce ne preocupă și ne încruntează, luăm cu noi. Și ducem, ducem niște sentimente și gânduri în cârcă până când moartea ne va despărți. Ne mai întâlnim cu ele, are cineva grijă să le depistăm ca pe niște nepotriviri în acest sistem uman, să le eliminăm ușor, fără brutalitate și să ne vedem în continuare de drum? Nu. No way.
Trăim și mergem cot la cot cu niște dezamăgiri, frici și idei obsesive, le ținem cu noi și ne urmăresc ca niște umbre constante.
Să ne obișnuim cu ele? O soluție temporară, îmbucurătoare.
Să le acceptam? Și asta ar fi o treabă.
Să nu încercăm să schimbăm? Da, da. Dar nu stă în natura umană. Ca și cu o problemă de matematică, omul își dă teme singur, trăiește pentru a și le rezolva, se stresează căutând problema oriunde în univers. Ai o problemă cu ceva sau cineva sau cu tine? Spune-o, vorbește despre, repetă în mod obsesiv asta, aprofundându-o și mai tare, poate, poate, nu acum, dar în viitor, sigur va dispărea.
Când vom accepta că nu putem schimba nimic, că nu ne putem schimba, da, și mai ales, când nu o să mai vrem să facem nimic pentru asta, da, abea abea atunci batrânilor, ne vom împăca și vom uita.
Merci că nu e bine
Da, frate. Am ajuns să spun “mulțumesc” că nu mi-e bine.
Multumesc pe rând:
– nopților albe, încrâncenate, cu cearcăne și palpitații de inimă, somnului care mă pune la pământ și mă face să încurc toate datele la muncă, durerii de cap, de oase, de mușchi și de ochi, amețelii și stării de rău permanente precedente nopții de nesomn.
– zilelor sfinte fără bani în buzunar, pe card sau în portofel, stomacului potolit cu un covrig, apei de la birou și zilelor de naștere ale colegilor darnici de inimă și dătători de pizza și alte de-ale gurii
– stresului responsabil de consumul nervilor, de grețuri, de neliniște și gânduri răsturnătoare de situații, creatorul irascibilității, al certurilor și al energiei negative
– zilelor dificile în care am stat la pat, mi-a fost rău, am vomitat și am crezut că mor, atunci când durerile fizice insuportabile nu mă lăsau să apreciez dacă e zi sau noapte, dacă mâncarea are sau nu are gust sau dacă vorbele celorlalți ajungeau sau nu în capul meu, fără să mă zgârie sau să mă deranjeze
– țigărilor puse în gură, fumului care mi-a ajuns în plămâni și mi-a zbârlit creierul, nicotinei cu miros perfect, vindecătoare de emoții și stres, aducătoare de idei și de oameni
– timidității exagerate, naivității crescute, tăcerii, atacurilor asumate și piedicilor puse
– dezamăgirii
– absolut și cu tărie, tuturor erorilor de orice fel și eșecurilor personale, în dragoste și carieră
Mă bucur că au existat, că poate or să mai fie. Datorită lor viața este cu mult mai încântătoare.
Unde mergem, tati?
Am momente de maximă inspirație, îmi vin 3 articole dintrodată în cap. Și când mă apuc de scris, lipsă. Și încep să scriu din amintiri, “hm, ce ziceam că scriu, ah da, și ce mai era, hm, am uitat tot”. Din cele 3 articole, am ramas în minte doar cu unul singur. O recenzie de carte. Fournier povestește într-o carte despre ce trăiește în viața sa reală, cum că e căsătorit, că își dorea copii, cum că a ramas soția gravidă, apoi realizează că primul copil este anormal, culmea, culmilor și al doilea are aceleași probleme de coordonare, motorii, psihice, etc. Mi-a plăcut descrierea lui, felul cum a radiografiat acest aspect într-o carte inspirată din fapte reale, cum s-ar zice. A fost dur pe alocuri, cum ar zice o femeie. Spre exemplu, își imagina cum ar fi să își scoată copiii la cerșit, așa cu saliva pe afara și mișcările necontrolate, iar atunci când nu-i găsea în cameră, făcea glume pe seama bonei cum că i-ar fi aruncat pe copii pe fereastră tocmai pentru că sunt handicapați.
Din punctul meu de vedere, umorul in situații de criză este ceva fin. Pe langă faptul că este inexplicabil ce se întamplă, atunci când vorbim de drame sau tragedii, să dai din plâns în ras e ceva. Și asta înseamnă să ai putere să vezi și partea plină, acolo unde nu există. Eu nu am facut asta niciodata, cu toate că știu că ar fi genial să râzi în situații de criză. Nu să îți bați joc, să rănești, ci să găsești partea amuzantă a vieții.
Iată o poveste pe care o spun mereu. Când Dumnezeu i-a zis lui Noe că o să scufunde şi barca lui în apă, ajuns la concluzia că oamenii nu sunt buni de nimic, lucru adevărat de altfel, pe Noe l-a bufnit râsu’ plânsu’ şi apoi, brusc a început să danseze. Dumnezeu a zâmbit şi a spus:
” M-ați impresionat și de această dată “.
Când suferi de ceva, orice, dansează sau bufneşte în râs, cu imaginaţie. Zău că treci mai uşor peste.
Neobișnuit de înduioșător
Aștept bătrânețea…pentru un singur motiv. Pentru timp. Timpul pe care acum nu îl am ca să fac tot ceea ce îmi doresc: să scriu, să citesc, să meditez, să învăț. Trecând la partea cu recunoștința pomenită de Russel – În căutarea fericirii, trec la o ideea la care sigur nu te-așteptai:
– despre patriotism, Amza Pelea și Mihai Viteazul, George Enescu cu Rapsodia Română, Teiul lui Eminescu, Cireșarii și Medeleni.
Când am avut Scrisoarea ||| de comentat la limba română, m-a întrebat profa ce îmi inspiră versurile. Și am răspuns că simt mandrie: mândria de a fi român. În clasă s-a lăsat liniște, ca și când am zis ceva greșit. Profa, în schimb, a continuat, așteptându-se parcă la răspunsul meu: puțini mai au sentimentul acesta de apartenență la limba și cultura română.
Te las cu acest început. Dacă nu îți tresare nimic pe acolo, prin interior, dacă nimic nu te înfioară și nimic nu îți transmite vreo emoție, atunci poți căuta alte forme de recunoștință și de apartenență. Într-un final, e tare bine să te poți bucura de ceea ce ești cu-adevărat.
La metrou 2
Câtă nevoie avem de râs, de mult râs. Ador grupurile. La metrou văd oameni în grupuri care se bucură, râd împreună, glumesc, își amintesc, împărtășesc păreri. Simt invidie și tristețe pentru că am pierdut ceva prieteni. Unde nu sunt grupuri, nu e distracție, nu e fun. Salivez când văd oameni fericiți, cu zâmbet natural pe fețe, degajați, relaxați după job, dupa o ieșire, după o masă. Cred că ai trăit și tu senzația aia de genul: ” de ce or râde aștia?” , după care începi să îi analizezi pe rând, să le găsești defecte, să le arunci priviri ostentative. E nepoliticos să râzi în gura mare, mai ales când celălalt de lângă tine nu știe de ce râzi și poate nici nu-l interesează.
Dar e și mai aiurea să urăști fericirea altora. ‘Nu da timp nefericirii’, zice un mesaj de pe o tarabă.
Singuratatea nu e benefică pe termen lung.
Apartenența la un grup întărește credințele și ne definește personalitatea.
Grupurile de mai mult de 3 persoane echilibrează conversația.
Aportul de lucruri noi învățate este mai mare.
Apartenența la o gașcă nu te lasă să uiți de partea distractivă a vieții.
Pe curând!
A
Constatare
Audrey Tautou
Știați ca plânsul în pernă este înăbușit, nu se aude mai nimic și poți țipa cu toată puterea? M-am apucat de Yogalatess. Fac sesiuni de respirație, asta pentru că nu cred în exercițitul acela simplu de respir-inspir profund și trec toate, puf puf.
Coordonate temporale: am intrat în zodia Leului, suntem la aproape jumătate din luna august, miercuri, caniculă.
Astăzi dăm un scurt test de întrebări/răspunsuri. Fiecare să își răspundă în minte și singur să tragă niscai concluzii.
1. Ce ai mâncat ieri la prânz?
2. La ce oră ai plecat de la birou?
3. Cât este ceasul?
4. Când te-a durut capul ultima oară?
5. Ce faci mâine?
6. Când ai fost ultima oară singur/ă și ce ai făcut atunci?
7. Cât petreci cu tine însuți/însăți într-o zi?
8. Ce vezi în oglindă?
9. Ce spune privirea ta, cel mai des?
10. Cât timp petreci în natură într-o zi?
Va pup, zile pacifiste să aveți!
Explozie…de culoare
Cine să ne facă mai fericiți? Că mai mereu mă întreb de ce naiba am gânduri ucigașe de veselie, de poftă de viață, optimism. Mă ucid minut de minut cu idei stupide, când lumea toată se învârtește lent în fața mea și eu mă fac că nu o văd. Bă, cât de al naibii de minunată este viața asta, ți se întâmplă să îți spui des?! Nu, desigur, e altceva mai important de făcut. Mă uitam pe Youtube, clipurile care inspiră la “carpe diem”, au cele mai multe vizualizări.
Am dat de o postare pe Facebook, în care spunea că mi/ni se dorește a râde cu atâta poftă, încât să mă/ne doară burta. Ei bine, nu am mai râs așa de când eram copil. Al naibii de greu e să fii fericit.
Spunea o tipă Sia într-o melodie că nu ești complet îmbrăcat, dacă nu îți pui și zâmbetul pe față.
Vreau să am mușchii copți de la mers pe jos, arși de soarele verii, să-mi ardă fălcuțele de la alergat și să mă învârtesc în cerc din ce în ce mai repede până amețesc și pic…și să o iau de la capăt. Să mă tolănesc pe un petec de iarbă și să privesc și eu cerul. Cum să știi că stai sub un cer minunat, dacă niciodată nu îți faci timp să te fucking uiți in sus? Să am zile bune, mai multe decât zile nașpa, că așa zic eu și așa își zice dimineața din mine la o cafea.
Că așa am învățat de la natură, să mă las purtat de vânt, pentru că sigur voi evolua.
Fiți fericți.