Draga jurnalule
“Crede-ma ca m-am super plictisit de viata mea… Nu am niciun interes sa te mint, nu esti Social Media sau alte nascociri ale oamenilor din ultima decada. De mic am visat la cate ceva, vroiam ba una, ba alta, imi imaginam tot felul, visam sa ajung departe. Inca mai visez din cand in cand… Doar ca m-am super plictisit de viata mea. Nu exista dragoste adevarata, cand imi pun speranta intr-un lucru minunat, totul se naruie si apare instant planul de distrugere al creierului meu. In capul meu, multe se potrivesc, imi tes perspectivele ca un profesionist. Sunt un perfectionist cand vine vorba de imaginea personala, imi fac un update din ce in ce mai des si imi permit tot felul de “delicatese” si de “libertati”, ca oricare, fie vorba intre noi.
Doar ca parca mereu o dau in bara sau nu stiu ce fac, nimic nu-mi iese, ma frustrez cand de una, cand de alta. Nu iese asa cum vreau eu, nu prea vin banii, sunt super dezamagit de cat muncesc si degeaba. Sau cat de repede se cheltuie cand am un surplus. Se duc banii asa… pe banda rulanta. Ma chinui tot timpul pentru lucruri care nu se finalizeaza, al caror rezultat nu are valoare. Visez la multe, dar nu imi iese mai nimic. Ma super oftic de toate si n-am niciun chef sa o iau de la zero uneori. Sunt super dezamagit. Ma apuca asa entuziasmul din senin, mi se pare mie ca e pe cale sa imi iasa ceva “oau” pentru ca nu-i asa, chiar merit. Si dintrodata, zdranc cu tigaia in cap: “trezeste-te Maica, viata e lupta si suferinta”. Mi se ia.
Ma apuca nostalgia, as vrea sa ma intorc in timp. Sunt nefericit si stiu prea bine. Ce visam nu se potriveste cu ce am si sunt acum. S-a stricat jucaria mea perfecta, gandurile de acum 10 ani nu mai sunt la fel. Am urcat cat de mult am putut pe scara sociala, am dat tot ce e mai bun din mine, am cautat raspunsuri in pasiunile mele, am pierdut o parte din ele pe drum. Nu mai sunt ce am fost. Am facut si bine, am facut si rau. Am si unele regrete…ceva doare, nu stiu exacct ce anume. As fi vrut sa fiu un alt om. Sa intalnesc dragostea vietii mele, sa fiu fericit. Sa am bani, sa calatoresc mai mult. Sa am un job bun. Sunt super intors si nimic aproape ca nu-mi convine.”
Semnat: un om ca oricare altul
Izolare
Dupa 30 de ani parca simti din ce in ce mai mult nevoia de izolare. Nu stim de ce un ceai acasa, baut pe indelete ne stimuleaza mai mult ideea de fericire decat o iesire in oras. Vremurile astea, socializare si nu prea…
Nu ne mai sperie ideea de singuratate, cat ne sperie ideea de lipsa banilor. Nu ne mai sperie ideea de batranete, cat ne sperie ideea de boala. Nu ne este mai frica de animale, cat ne este frica de oameni.
Traim in izolare psihica, fizica, emotionala si cu cat acceptam mai mult ideea asta, cu atat nu o sa ne facem bine. Ne joaca pe degete pozele si visele absurde a avea totul, neavand de fapt nimic.
Daca am avea posibilitatea sa ne deplasam in locuri cu adevarat izolate si sa ne intoarcem acasa, am cauta altfel compania oamenilor si ne-am face din viata un cu totul alt scop. Ne-am cam tampit la cap in ultima vreme. Suntem trasi pe sfoara si nu ne dam seama. Usor, usor ne pierdem si ajungem din multumiti in nemultumiti. Nu mai stim sa traim. Cu atat mai putin sa iubim.
In alta viata
In alta viata, poate cine stie, or sa ne iasa toate asa cum ne dorim. Ne-ar placea sa avem controlul vietilor noastre si sa putem conduce toata treaba precum conducem o masina sau o barca, sa ducem lucrurile in ce directie ne dorim.
Din pacate, se stie, nu toate ne ies conform planurilor. Si, din si mai mare pacat, nu ne simtim bine mereu. Trebuie sa acceptam ca daca ne conducem viata dupa voia noastra, poate nu e ceea ce trebuie. Sau poate este ce trebuie pentru noi, dar nu si pentru ceilalti. Daca am putea trai in egoism, am primi pe tava tot egoism si nu ne-ar face mare placere. Asa ca orice om de pe planeta asta are nevoi care trebuie indeplinite, cu un contra cost.
In alta viata, poate as fi fost alt om. In alta viata, poate as fi procedat in alt fel. In alta viata, as fi vrut sa fie altfel. In alta viata, nimic nu m-ar fi distrus. In alta viata, mi-as fi protejat inima, in alta viata, mi-as fi protejat sufletul, in alta viata, as fi avut mai multa grija. Suntem slabi, vai cat suntem de slabi. Dar ce conteaza cand nu ne iese nimic si totusi punem un zambet, si totusi facem fata, si totusi mergem inainte, si totusi credem. E mare putere in credinta. Sa crezi in Marea Dragoste, sa crezi in Vindecare, sa crezi in Bine, sa crezi intr-o alta viata.
Cine oare a numarat sansele? Sansele noastre pentru a reface, pentru a repara, pentru a schimba, pentru a ierta si a o lua de la capat, pentru a nu pierde ocaziile importante care ne duc acolo unde ne este locul. Sau cine ce numara cand numara? Pastilele, conversatiile, mesajele, partidele de amor, tigarile, stelele sau orele?
In alta viata, putem face mai bine. Doar ca…iata viata este acum. Important este sa luam decizii bune, care sa nu ne influenteze starea in rau sau sa ne imbolnaveasca, sa ne inraiasca sau sa ne izoleze. Avem atata nevoie unii de altii, viata e e atat de scurta. In alta viata, am fi trait mai mult si mai fericiti!
Ce ne mai preocupa in ultima vreme
Cu cat traiesc mai simplu, cu atat imi dau seama de mai multe… Ieri spre exemplu, am aflat salariu unui muncitor care matura strada si face curatenie: 2,500 lei. Toata “leafa lui”, 2,500 lei… Apoi, altii nu stiu cum sa isi mai etaleze vacantele, unghiile, masinile…si stau si ma intreb cat de defecti pot fi unii la cap vs oamenii simpli, care se amuza intr-o zi mai mult decat unu’cu Mercedes alb care nu se asigura din dreapta si in care mi s-a intamplat sa intru cu bicicleta.
Imi amintesc ce imi spunea o “femeie simpla” (vorba aia), care lucreaza in industria frumusetii si le-a vazut pe toate la viata ei. Cum veneau la ea, doctorite neingrijite, dar si femei usoare care aratau brici, la modul ingrijite si puse la punct, daca ma intelegi. Si iaca unde e de fapt respectul celorlalti: in vorba, in fapta si in felul cum arati. Degeaba ne punem in cap si traim pentru altii, tot cum te trezesti, cum iti oranduiesti propria viata, cum vorbesti si cum te porti, te face om mai ales.
Apoi, mai sunt femeile astea care nu pun mana sa gateasca o ciorba sau o friptura. E plina societatea de ele, le vezi pe la cafenele, cu capuccino to go prin maini, cu manechiura nu stiu de care si cu masini pe cai mari. Ele spun ca mananca sanatos, isi comanda salate si papa prin oras. Dar ce sanatoasa poate fi mancarea aceea din oras, plina de vitamine si nutrienti, legume spalate bine si preparate care te-asteapta pe tine printesa in persoana sa le degusti. Traim prin comparatie cu altii si asta nu ne face bine deloc la caput. Si aici ne strica fix mediile de socializar. Pana si telefoanele cu mesaje si sirul lung de comunicare non-verbala nu se mai termina, in zilele noastre.
O viata simpla, de asta ducem lipsa cu totii.
Suflet bun
Asa ai venit pe lume… un suflet bun. Ai deschis ochii si ai plans. Am venit aici plini de iubire, de dorinta de a invata, dar si cu impetuoasa nevoie de a suferi pentru toate neregulile vietii. Ti s-au dat ochi sa vezi, bucuria de a trai, ti s-a dat zambet si putere. Nimeni nu a spus ca o sa fie usor…
Neputinta, durere, lacrimi, lipsa de ajutor…viata si moarte!
Tu pentru ce traiesti? Pentru azi? Pentru maine? Pentru saptamana viitoare? Pentru ce se va intampla peste 3 luni? Pentru ceea ce a fost ieri sau anul trecut?
Se intampla sa iubesti, dar te-ai trezit ca urasti? Cat timp crezi ca mai ai? Pe unde mai umbli? Ce mai bei? Unde mergi?
Nu te mai grabi. Ai rabdare. Vine ea. Fericirea. Iubirea. Sanatatea. Puterea. Increderea. Frumustetea.Credinta.Implinirea.
Generatia autista
Am tot aflat lucruri in ultima vreme si am zis sa le impartasesc cu tine.
Oamenii devin din ce in ce mai mult “generatia care stie tot”. Nu stiu ce ii indreptateste sa gandeasca asa, nu ma intreba! Doar ca sunt sigura ca “autismul” si lipsa de socializare, lipsa de intalniri “ca intre prieteni” se acutizeaza drastic. Ce vorbesc eu aici, uneori si mie mi-e teama sa discut cu altii, aflu tot timpul cate ceva rau, ma incarc de tot felul de energie si mai bine raman in bula mea de sapun. Tot timpul cu nasul in ecrane, la cafele, tot timpul cu gandul la vacante, la facut bani, la uitat ce fac altii, la exterior…
Unde sunt batranii de altadata, unde sunt sfaturile omului care le-a trait pe toate si a ajuns in deplinatatea facultatilor mentale? Nu mai sunt ascultati pentru ca nu-i asa, noi le stim pe toate. Si nu ne pasa… Nepasarea asta, lipsa de comunicare, socializarea abstracta duce la nebunie cronica in timp.
Sa iesim, sa zambim, sa nu tinem cont de om, de experienta lui, de frustrarile lui. Daca tu imprastii energie pozitica ca razele soarelui se duce si la celalalt. Posibil sa dai de oameni inchisi, de oameni tristi, suparati, DE OAMENI CU PROBLEME. Sunt peste tot, OAMENI CU PROBLEME. Exista un risc imens de a face dementa, unul din doi oameni sunt predispusi la aceasta boala mentala.
Vremurile din urma erau parca mai frumoase, traiam mai mult in prezent, fara ecrane, fara atatea dorinte greu de realizat. Vorba aia, te bucurai la o ciocolalata! Prezentul suna dubios, fiecare in lumea lui, in dreptatea lui. Am uitat de valori si de simpla moralitate de a distinge binele de rau. Raul nu exista, exista doar in traumele lasate de parinti, de bunici, in conflicte si in dreptatea fiecaruia. Ca mai bine ne facem dreptate singuri, nu? Ce mama naibii, cu ciocanul si cu dalta, cu cuvantul sau cu fapta, sa ne facem dreptate! Doar ca…adevarul e la mijloc!
Sa traiti pana la adanci batraneti! Cu mintea intreaga, mult mai important, as zice!
Daca te intreaba cineva
Sa ii spui ca esti bine. Indiferent ce ai, ce iti trece prin cap. Daca te intreaba si a doua oara, te mai gandesti si ii raspunzi tot… bine. Daca intra-adevar este curios, va ma intreba inca o data si daca nu ii vei raspunde precis, va spune ca nu esti sincer si va cauta raspunsurile pe care si le doreste in alta parte.
Omul nu are capacitatea sa intre in sufletul altui om, iar daca el (considera la un moment dat) ca o are, nu o face sa dea de la el umbrela sub care stai atunci cand ploua, o face ca sa se laude cu sine sau ca sa iti duca mai departe suferinta la urechile altora. Daca te-ai nascut sa fii mama sau tata, esti dator cu grija fata de copilul tau. Dar chiar si asa, nu ii poti lua asupra ta incercarile si provocarile, consecintele alegerilor lui. Ramai cu grija si atat, poate un sfat bun din cand in cand, un ajutor limitat sau poate un ajutor esential.
Insa tot nu-i suficient. Cat sa ne cunoasca atat de bine cineva, incat sa ne poarte suferinta. Apoi, ni se tot pare ca oamenii sunt egoisti, ca au ceva cu noi sau …cu ei.
Trebuie sa continuam sa traim. Sa speram. Daca mai si visam, suntem salvati! Suntem pe cont propriu, indiferent de soarta, de alegeri, am mai scris. Si ca sa indepartam total nota de pesimism, viata iti ofera din cand cand cate o gura de fericire. Pentru gura aia, bem tot paharul, intotdeauna. Suntem singuri, suntem parasiti, suntem nedreptatiti, dar ce ofera fiecare pentru fiecare poate nu e chiar o umbrela atunci cand ploua, dar poate poate e un zambet de care ne amintim sau o incurajare.
Daca nimic nu ne convine, este poate pentru ca traim necorespunzator. Am aflat ca soarele incalzeste cel mai mult atunci cand ai inima deschisa, am descoperit ca si daca te ridici de unul singur, tot de unul singur te poti bucura. Am descoperit cat poate face iertarea, cat poate ierta, vorba aia! Sunt in continuare multe pe care nu le inteleg, dar dau o sansa potentialului viitor care imi poate da unele raspunsuri. Traiesc, ca sa vad ce se mai intampla. Am vazut ce poate face timpul cu multe si este suprinzator, cu-adevarat. Hai sa vedem ce-o mai fi, peste un an, peste 10!
Sa numaram anii unui copac si sa comparam vremurile care au fost cu cele ce vor veni. Sa nu incetam sa visam! Este cel mai important!
Sa ne facem prieteni noi, sa avem incredere ca uneori e bine si doar atat. Sa nu intoarcem binele pe toate partile si sa il lasam sa se manifeste dupa voia Lui, nu a noastra!
Magie
Am atata nevoie de …magie. De lipsa realitatii care ma impovareaza. De lipsa durerii, a tristetii, am nevoie de o lume magica. De lumea creata de o bagheta magica care face sa dispara tot raul din lume, toata nedreptatea, toata lipsa si nevoia. Am nevoie de o lume mai linistita, doar a mea, o lume de poezie nescrisa, de lacrimi de bucurie, de timp pentru toate. Am nevoie de o gradina si de timpul pe care il ai atunci cand auzi o frunza cazand pe pamant si privesti o floare care se deschide. Asa cum natura nu se grabeste, tot asa nu ar trebui nici noi.
Am nevoie de o banca si de un parc. De gandurile mele pe care nu apuc sa le aud sau le aud prea mult. Am nevoie de un alt ceas pentru ceea ce traiesc si ceea ce simt. De mai multe zile intr-o zi si de nopti facute zile. Ma sperie viitorul, dar cel mai mult ma sperie prezentul acesta deformat, unde nimic nu mai este la locul lui.
Sa fie cu magie de sarbatori si cu dorinte implinite! Sa fie cu iubire neconditionata si stele cazatoare. Sa fie cu sperante si zambete frumoase. Sa fie cu putere pentru ca totul sa se sfarseasca cu bine. Ca in toate povestile nemuritoare.
Cate zile ai
Citisem recent despre cineva care se confrunta cu un cancer recidivat si spunea ca nu vrea sa moara, ca nu a terminat cu viata, cu iubirea, ca pur si simplu nu vrea sa moara. Cat de simpla si inevitabila este moartea, dar cat de infricosatoare si lipsita de scrupule totusi. Te ia cand nu te astepti, nu stii ce se intampla, de ce se intampla, unde te duce si ce iti face. Un alt tip spunea ca atunci cand mori pur si simplu se deconecteaza creierul de la viata si se termina tot. Pur si simplu. Daca ar fi sa ne luam dupa minte, ea intr-adevar se intrerupe, toate gandurile se opresc, inceteaza. Doar ca suntem si emotie, nu doar trup, suntem si simtire. Ce se intampla cu trupul stim prea bine. Este acel black out si apoi gata, intuneric, bezna, the end of story. Viata s-a dus, omul nu se mai trezeste, nu se anima, ba mai mult, in cateva zile, saptamani si putrezeste. Dar hai sa nu intram in zona aceea lugubra.
Deci ce se intampla cu omul? Ce se intampla cu viata? Cu visele? Cu zilele pe pamantul acesta minunat?
Nu stim…nimeni nu stie… Doar ca putem fi constienti ca oricand poate fi ultima zi. E chinuitor sa stii ca mori sau mai bine zis sa fii constient ca mori. Ca toti stim asta. Moartea e singura situatie pentru care nu exista iesire. Cu cat stim ca murim, cu-atat tragem cu disperare de viata, tragem sa traim. Doar ca bucuria vine din lucruri simple, de multe ori exista nedreptate si amaraciune, si oboseala asa ca esti orbit o perioada. Cum sa faci sa fii linistit pentru ultimul moment din viata ta? Ai raspunde tu: sa nu stii. Sa nu stii este cel mai bine.
Ne sperie gandul de moarte. E atat de sigura si de inevitabila. Ne sperie in fiinta, in trup si neputinta. Ne sperie singuratatea mortii. Murim singuri de cele mai multe ori, drumul acela este atat de rece si de infricosator. Doar ca ce ne sperie cu-adevarat sunt regretele si amenintarea dorintei de a fi bine mereu. Pentru ca inconstient, omul doreste sa isi faca voia lui, poftele lui si sa fie castigat. Ne dorim sa le avem pe toate, ca si cand ni se cuvin. Nu socotim zilele aproapelui, ci propriile zile, propriile dureri.
Este atat de minunata viata, si totusi atata de usturatoare. Nu te pregateste deloc pentru moarte, nu te ajuta cu nimic in acest sens. Ba din contra, te obliga sa ravnesti in continuare la ea, sa omiti faptul ca vei muri intr-o buna zi. Se zice ca traim cate zile avem pe pamant. Eu vad suflete tinere in oameni foarte batrani. Frumoasa mai este batranetea, cu toti pasii ei mai aproape de moarte. E asa incantatoare, in toata neputinta ei. Atat de inteleapta si pregatita. Nu stim cate zile avem. Stim doar ca ne sunt scrise, ca fiecare zi e o promisiune a vietii, fiecare ora e importanta. Stim ca iubirea e dincolo de moarte. Ca iubirea vindeca. Iubirea e lipsa raului. Daca moartea este o promisiune, iubirea este o “linistire”, o garantie a emotiei pozitive.
Daca am privi dincolo de viata, dincolo de moarte, am sti ca ne-am nascut cu un scop, ca fiecare are harul sau si ca trebuie sa indeplinim pe pamant ceea ce ne este dat. Impacarea cu moartea, zi de zi, ora de ora este cel mai mare castig. Constientizarea ca, dincolo de toate, iti trebuie o tarie incredibila sa faci fata mortii este cu-adevarat o demnitate suprema.
Nu mai putem de atatea cafenele
Mah, eu nu mai pot de oameni…nu mai pot de ei. Nimic nu pot face de ei, nu pot sa plang, sa urlu, sa ma exprim, sa iubesc, sa daruiesc… Nu mai pot de “gura lumii” nimic sa fac.
In alta ordine de idei,s-au inmultit cafenelele ca la balamuc… Si nu inteleg de ce. De cand au luat locul caselor de pariuri? Al farmaciilor? Nu stiu, sunt peste tot, dintrodata. Simt oare oamenii nevoia de a comunica la o cafea atat de des? Ce se intampla? Apoi, cata cafea sa bei, cata socializare sa faci? A crescut numarul minorilor in randul cafengiilor, se bea capuccino si frappe de la 14 ani…Am uitat bre de natura, ca apa e gratis, ca e mai buna miscarea decat comentariile la o cafea. La cafeluta, stam si pe retelele de socializare si pe telefoane, si la terapie. Atata cafea si atata vorbarie, de unde dom’le. Inca meditez la acest aspect.
