De ce ne batem joc de noi insine?
De ce viata este o cruzime uneori? De ce ne batem joc de noi?
Cat somn ma costa fericirea? Cate mese bogate? Cate haine noi si lucruri care imi fac pe plac? Multe… ma costa fericirea. Si cum nu imi pot satisface aceste nevoi oarecare, incepe suferinta… Ma deshidratez, nu mananc, nu dorm, nu ofer, nu comunic, tin strans in pumni si suflet…
Dorul de orice fel si toate necorespunzatoare noua contribuie la deteriorare, la “stricatul echilibrului interior”, asa mult ravnit de toata lumea. Ne batem joc de noi cu fiecare dorinta neimplinita, cu fiecare problema nerezolvata, cu fiecare privire dincolo de noi, in casa altuia, in relatia altuia, in familia altuia, in bunurile altuia. Sa nu invidiezi… dar de admirat cine (doar) poate admira?
Atata frumusete in jur si nimic pentru mine, atata perfectiune si stralucire si pentru mine nimic? Nu e rau acum ca ai ochi? Pana si privitul deterioreaza…
Caci poate mi-ar fi placut sa traiesc mai simplu, cu o haina de 10 ani pe mine, cu o apa dimineata sau c-un ceai de tei. Dar cin’ m-a pus sa merg la oras? Cin’ m-a pus sa am “aspiratii inalte”? Sa vad in jur una alta, unghii, masini, cafele, relatii perfecte…Si eu sa n-am nimic…cine ma pune sa nu ma ingrijesc, altii au atatea lucruri scumpe pe ei, se lauda cu experiente minunate si eu abia am bani sa ies din casa… Normal ca mi bag niscai venin in inima si urla invidia in mine. Eu de ce nu am? Eu de ce nu?
So fucking hard to be simple. So fucking hard to be you.