Nimeni nu ma intelege
Ce titlu prostesc. Dar chiar asa si este. Ma simt singura, anulata, trista pana la capatul puterilor, neputincioasa si imi vine sa plang intruna. Cand sunt bine, imi vine sa plang. Cand ma linistesc, imi vine sa plang. Imi imaginez drumul ala cu bicicleta, prin pante, dealuri mici, care ma zguduie. E si frig. Merg, merg, asa aiurea merg, as merge intruna, daca drumul nu s-ar termina la un moment dat. M-ar ajuta sa merg asa teleghidata, pana obosesc de tot, pana obosesc extrem de tare incat sa vin, sa pun capul pe orice si sa dorm. Atat mi-as dori, sa fac orice ziua, sa obosesc extrem de tare si sa vin undeva, oriunde doar sa dorm. Si apoi sa o iau de la capat, pe acelasi drum cu bicicleta, iar si iar, drumul fara sens, care la un moment dat se crapa, se termina si ma zguduie. Si trebuie sa ma opresc, pentru ca orice drum are un capat.
Nu stiu de ce nu mai caut sensul aici, nu-l mai vreau. Nu stiu de ce nu mai vreau sens. Cred ca le stiu pe toate deja. Sau cred ca le stiu. Sau nimic nu ma mai surprinde. Nimic bun, atat de bun cum e Dumnezeu. Sper sa nu am o viata scurta, atata tot. Ma gandesc ca niste oameni depind de mine, ma gandesc ca pot face bine altora, ma gandesc ca pot fi utila.
Ce depresie, cata tristete poate duce un om? Dar cata bucurie? Am dus si bucurie. Am dus multa. Am si multumit pentru ce am avut. Am fost recunoscatoare. Am fost cum a trebuit sa fiu…pana cand…nu a mai iesit cum am vrut eu. Pana cand nu am stiut ce sa mai fac, pana cand m-am lasat pagubasa, cum s-ar spune. Pana cand nu am mai avut cu ce sa lupt, nu am mai avut resurse, putere…speranta. E trist ce ni se intampla. Ne dorim asa mult sa fie bine, si nu mai e bine. Nu stiu nici macar de ce am ajuns aici. Ce-as mai face? Ar fi sa pictez, sa am timpul sa scriu din nou, sa scriu pentru tine, cel care citesti acum, sa-mi mearga mainile si sufletul sa mi-l dau ca tu sa fii bine, sa nu duci ce am dus eu. E asa groaznic sa treci prin asta, nu stiu daca ma intelegi? Sa vrei doar sa te linistesti si sa nu poti…sa vrei atat de putin si sa nu…M-am resemnat, a durut, am suferit, am coborat la iad si m-am reintors aici. Ca sa inteleg ceva, doar atat. Doar ca mesajul m-a coplesit. Nu stiu daca a fost suficient. Stiu ca a fost prea mult. Prea mult pentru mine, pentru a o lua de la inceput. Pentru ca mi-am pierdut visele. Asta e tot ce ma lasa atat de rece, asta e singuratea mea. Lipsa viselor.