Un prieten zice: asa a fost dintotdeauna. Au fost razboaie, au fost epidemii, au fost boli si moarte. A fost si este, si va ramane suferinta. Sa ne rugam sa ne mai si lase, sa ne rugam sa mai si plangem. Cand totul pare si este greu, sa ne rugam sa se sfarseasca.
Nu dintotdeauna omul a stiut ca poate face fata, nu dintotdeauna si-a amanat sfarsitul. Suntem asa de mici… atat de multi…si atat de indurerati cand ne-ajunge suferinta. Pana cand nu suferim, traim doar pentru noi insine, pentru planuri si grija personala.
Nu de putine ori suntem atat de incapabili sa ne vedem unii altora sufletele… ne molipsim cu durerea celuilalt si alegem sa o dam la o parte. De parca nu ne-ar astepta aceeasi soarta.
Experimentam aceeasi conditie umana, indiferent de vremuri si de societate. Suntem la fel din multe de vedere, doar ca nu vrem sa impartim durerea intre noi.
Daca suntem la fel, daca fiecare mai poate putin, daca o forta ne tine in viata, cand ne daramam sufleteste, daca prin toti trece aceeasi sabie, de ce nu ne purtam sufletele impreuna?
