Rabdare
Imi este foame, am doua oale pe foc si cuptorul incins…Trebuie sa invat sa fac ciorba…ma preseaza timpul, dar poate fac si o prajitura. Nu stiu cat pot scrie cu nevoia asta impetuoasa de a-mi linisti stomacul si hormonii implicit. Ma agita generatia asta tampita care cere totul de la mine… Azi nu ma pricep deloc. Nici nu am responsabilitati si sincer imi tremura sufletul cand trebuie sa fac ceva poze cu telefonul. Nu postam, nu existam. Nu mancam, nu ne incarcam…
Mancarea nu se face usor…trebuie sa iti aloci timp. Asa e pentru tot ce iti place sau iubesti…
Hai sa iti spun ceva. Ai vazut si tu “oamenii aia disperati” care alearga pe trecerile de pietoni? Ce “disperati”…Cine ii alearga asa, frate? Zici ca se duc la banca sa isi plateasca ratele. Stii cine ii grabeste asa? Tu! Tu! TU chiar tu!
“Lasa-ma te rog cu criticile”, o sa imi spui. Facem destul. Faci destul. Nu mai grabi oamenii, nu te mai grabi pe tine. Orice iti face placere, se face greu, in tihna, cu atentie, timp, rabdare…
Azi vorbim despre foame…despre sete…despre lista de “to do” de la tine din sertar. Din sertarul mintii tale. Calmeaza-te omule. Te rog eu. Ne alearga astia ca nebunii, fa aia, plateste aia, mergi acolo, du-te in partea cealalalta… Ai uitat demult cum era cand erai copil si alergai de fericire, nu de nevoie.
Invata-i tu cum e lectia. Ca e despre tine, despre noi, despre toti…Ne-au educat ca trebuie sa “curga” banii pe noi,… ca trebuie meserii banoase. Ca trebuie “repede”. A iesit “rabdarea” din dictionarul general al limbii romane. S-a evaporat in gastrite, dureri de coloana si lacrimi care ard. Plangeam de bucurie candva. Radeam si nu stiam cat este ceasul si ce mai este de facut.
Potoleste-te ca nu asa trebuie sa fie viata ta… Traieste slow, rabda si tu cateva ore linistit, ca nu mori. Dar rabda frumos, linistit, nu strange pe cineva de gat. Lasa lumea, AU INNEBUNIT CU TOTII.
Suntem aici ca sa traim, nu ca sa murim. Ai grija de imunitatea ta, de suflet, ca trebuie sa reziste pana la 90 de ani. Oamenii care nu se grabesc cu nimic sunt cei care stiu ce inseamna sa ai rabdare, care nu judeca si se lasa in voia lui Dumnezeu. Ai auzit de “lasa-l in plata Domnului”.
Oamenii vor fi tare nefericiti daca si tu vei face parte din acest proces daunator de du-te vino. Poate unii inca se asteapta sa ii salvam. Nu mai stiu nici ei cum sa o faca si asteapta de la tine. Pune suflet si rabdare.
Motive sa crezi ca…
Ca viata e frumoasa pana la urma si merita sa o traiesti. Am tone de inspiratie asa ca tine-te bine (de mine) ca poate cine stie. Reusim amandoi. Sa invingem totul cu un zambet, la final.
Trebuie sa imi promiti ca nu vei renunta. Iti promit eu ca o sa fie bine. Crede-ma pe cuvantul meu scris. Viata e o poveste. Este si o incercare. O alegere intre bine si rau. Trebuie sa iesim triumfatori de aici. Fara un trecut dureros, fara oameni raniti. Fara sa ne si sa facem rau.
Daca iubesti pacea, daca iubesti visele, daca iubesti natura si frumusetea unei zile, misterul linistii din noapte, esti “pe” locul potrivit. Te invit intr-o poiana plina cu flori. Poti sa iti faci un selfie daca vrei, totul este permis aici. Nevoie de dragoste cu totii avem, important e sa ramai cu mine. O sa iti spun cea mai buna varianta de a iesi din viata cu fruntea sus, fara pata si fara regrete.
Desigur ca viata nu e lipsita de tristete… Dar sa stii ca e mai simplu decat crezi. Cand esti trist, esti trist si cu asta basta. Nu trebuie decat sa stii asta si ca nu e o perioada permanenta. Cu toate ca asa pare. Stii cum e? Totul alb-negru, o lume fara culoare. Dar trece! Totul trece. Si mereu poate fi putin mai bine, putinul acela pentru care trebuie sa fim recunoscatori.
Cauta simplitatea, lipeste-te de oamenii buni. Cauta iubirea in inima ta, nu lasa fete trase sa te traga in jos, nu lasa poveri prea mari in sufletul tau, descarca din frici si nemultumiri intr-o lume imaginara. Ramai doar cu speranta.
Fii bun cu ce te inconjoara, fii bland pana la a darui fara sa primesti. Scoate vorbe din minte si ganduri bizare. Timpul e scurt si de neinlocuit. Ofera. Construieste. Fii atent. Sa nu iti scape vreun moment prezent fara sa il pretuiesti, sa nu iti scape bucuria printre degete. Cauta sa intelegi mersul lucrurilor. Mi-a placut o fraza pe care ti-o las aici in semn de multumire. Faci parte dintr-o lume superba si cineva zambeste cand se gandeste la tine, acum. Cuiva i-ai facut bine si ii place sa isi aminteasca de tine. Versiunea ta din copilarie este mandra de tine, cel de acum. Inima buna si fruntea sus! O sa invingem! Iti promit!
Cate una pe zi
Mi-am propus sa iti dau cate una pe zi, una buna. Ca sa ma tii minte! Nu bataie :)) Ci “vorba” . Una buna. Ca de pesimiste suntem satuli cu totii.
De ce pleaca oamenii din viata noastra? Cu tot dinadinsul ma tin de ei, incerc sa ii pastrez pe toti in viata mea, cu bune, cu rele. Ma trezesc ca ma supar(a) si mgata. Nu mai exista omul, s-a evaporat… Am citit o chestie misto despre creier, ca e important sa pastram anumite structuri neuronale active, doar ca tesuturile se regenereaza si intervine uitarea. E inevitabil. Stiu ca nu-ti mai amintesti toti colegii din Generala sau toate numele de familie ale celor din liceu. Pun pariu ca nu iti amintesti nici macar 5 nume complete din primul stadiu de socializare colectiv din viata ta. Poate nici din ultimul. Ai uitat ce-ai invatat la materia ta preferata si cate si mai cate. Trust the process! E unul viu, real, adevarat, care ne invata despre cursul naturii, despre schimbarea vitala si despre timp.
Mergi inainte, nu inapoi. Uita-te in fata, nu in urma. Tine-ti creierul activ, invata ceva nou. Nu pierde timp valoros pentru organismul tau. E firesc sa uitam oameni, e bine sa ne si amintim. Totul este spre regenerare, nu spre a pierde. Spre reinoire si dobandire. Spre castigare si transformare.
Intr-o lume ideala
In lumea mea ideala, el si ea se iubesc fara bariere. In lumea mea ideala, cicatricile se repara complet si bolile dispar sau se vindeca, intr-un final. In lumea mea ideala, oamenii nu mor prea devreme, nici prea tarziu.
In lumea mea ideala, oamenii petrec bine timp frumos in familie, cu prietenii. In lumea mea, e armonie. Nimeni nu plange de durere si nimeni nu are de ce sa sufere.
In lumea mea ideala, copiii sunt fericiti si se bucura de copilarie. In lumea mea ideala, nu exista frica. Nu are de ce sa fie.
In lumea mea ideala, visele se implinesc intotdeauna. Exista multe zambete si multe motive de fericire.
In lumea mea ideala, nu exista doctori…nici macar de suflete. In lumea mea ideala, domneste muzica si pacea. In lumea mea ideala, toata lumea imparte si ofera.
In lumea mea ideala, nu exista nedreptate. Oamenii se ajuta si se sprijina reciproc. Nimeni nu are ce sa fure, ce rau sa gandeasca pentru ca fiecare are ce isi doreste si ce iubeste.
Natura este intreaga, nimic nu e distrus. Totul e doar iubire si pace. Intr-o lume ideala.
lA! La ce te gandesti?
Scuze de majuscule…nu am vrut sa sune asa de brutal. Doar scriu pentru tine aici. Gandurile tale suna cam asa uneori:
Sau asa
Sau
si
Da, da stiu ce zici, ce simti… Ca-ti vine si tie sa iti iei lumea-n cap si sa fii fericit, o data pentru totdeauna. Suntem niste “curajosi”. Curaj de la cura…de la curativ. Ahhhh
Viata e frumoasa, dar nu prea…
Suntem doar replici din filme, doar secvente pierdute, fara nicio sincronizare, fara niciun scenariu organizat, o regie de proasta calitate, trairi de moment si ploaie si vant.
Dar merita sa incerci, sa risti. Cine stie? Poate esuezi din nou. Poate mai cu talent, de data asta.
Facem ce e de facut, apoi nu ne mai place si fugim, abandonam, spunem adio. Ca sa ne intoarcem iar peste ani la trauma care ne-a creat, sa ii cerem explicatii. Suntem un butoi cu de toate, o valiza plina ochi.
Ce mi-ar placea sa avem o logica in ce alegem, o ratiune si un sens.
Plini de suferinta si rani…cine sa ne mangaie, cine sa ne fie alinare.
O sa ne imprietenim cu toate, cu durerea si mai ales cu timpul. E cumva a te lasa in voie…in voia nimanui. A ta nu e niciunde.
M-am obisnuit prea mult cu mine…cu singuratea mea. Nu cred ca mai pot fi inteles de cineva vreodata…
Vreau doar sa indraznesc sa iti cer sa stai langa iubirea mea imperfecta. Nu mi-e frica de singurate…dar ma sperie lipsa dragostei.
Mi-am dat seama ca ma pot simti perfect, daca cineva imi leaga ranile fara sa imi ceara nimic la schimb. Daca cineva exista langa mine, pentru mine. Apoi am realizat ca e suficient doar sa-mi respire. Soarele va iesi din nou…
De fapt avem nevoie de lucrurile naspa, ca sa ne placa cele frumoase pana la urma.
Iubirea poate fi ce avem nevoie. Doar ca e imperfecta prin neputinta ei de a fi doar iubire.
Bucurie sau indiferenta
Numai asta nu este…Sunt un copil. Ma bucur, alerg, las timpul sa imi faca pofta…de mancare.
Visez…ca poate alte locuri nici nu exista sau nici nu le voi cuprinde.
Ma joc… ca poate mintea nu o sa ma mai lase…
si colorez, cu sufletul pagini intregi de note muzicale.
Imi torn pe simturi culori si stralucire, ritm si poezie…ca poate vremea aceasta va trece si va veni o alta.
Deschid ochii cat mai mult, sa cuprind toata zarea, tot copacul si tot detaliul care se ascunde in lumina: panza de paianjen, liliacul inmugurit, verdele fosforescent.
Cata minune e in viata…si cata indiferenta in a te satura de ea.
De ce ne batem joc de noi insine?
De ce viata este o cruzime uneori? De ce ne batem joc de noi?
Cat somn ma costa fericirea? Cate mese bogate? Cate haine noi si lucruri care imi fac pe plac? Multe… ma costa fericirea. Si cum nu imi pot satisface aceste nevoi oarecare, incepe suferinta… Ma deshidratez, nu mananc, nu dorm, nu ofer, nu comunic, tin strans in pumni si suflet…
Dorul de orice fel si toate necorespunzatoare noua contribuie la deteriorare, la “stricatul echilibrului interior”, asa mult ravnit de toata lumea. Ne batem joc de noi cu fiecare dorinta neimplinita, cu fiecare problema nerezolvata, cu fiecare privire dincolo de noi, in casa altuia, in relatia altuia, in familia altuia, in bunurile altuia. Sa nu invidiezi… dar de admirat cine (doar) poate admira?
Atata frumusete in jur si nimic pentru mine, atata perfectiune si stralucire si pentru mine nimic? Nu e rau acum ca ai ochi? Pana si privitul deterioreaza…
Caci poate mi-ar fi placut sa traiesc mai simplu, cu o haina de 10 ani pe mine, cu o apa dimineata sau c-un ceai de tei. Dar cin’ m-a pus sa merg la oras? Cin’ m-a pus sa am “aspiratii inalte”? Sa vad in jur una alta, unghii, masini, cafele, relatii perfecte…Si eu sa n-am nimic…cine ma pune sa nu ma ingrijesc, altii au atatea lucruri scumpe pe ei, se lauda cu experiente minunate si eu abia am bani sa ies din casa… Normal ca mi bag niscai venin in inima si urla invidia in mine. Eu de ce nu am? Eu de ce nu?
So fucking hard to be simple. So fucking hard to be you.
Ne place sa credem ca suntem buni
Nu-i asa?
Dar ce sa vezi? La prima tensiune, scoate balaurul foc pe nari. La prima cearta, scuipam flacari, scoatem tot ce avem nevoie sa scoatem afara. Clocoteste ca un vulcan furia in noi. Ne place sa credem ca iubim pacea, armonia, dar nu suferim nicidecum nedreptatea.
Toate se leaga parca impotriva noastra, cum alterori toate se leaga pentru noi. Nu stim sa facem diferente… E greu sa fii om. Dar ne place sa consideram ca suntem… buni… Plini de noi ca orice animal mare care in aparenta este impunator, in esenta scoate fum la orice “deranj”. Ce mi-e omul? Ce mi-e animalul? Sa nu fim deranjati, asta ne place cel mai mult…Dar sa fim si buni, ne place mult sa credem.
Adun atata furie, ca nu mai stiu ce sa ma fac cu ea. Sunt furios ca nimeni nu ma iubeste asa cum imi doresc, nimanui nu-i pasa de mine, fiecare traieste in egoismul propriu. Sunt furios ca nu am unde sa mi descarc frustrarile, ca nu am ocazia sa vorbesc, ca nici nu vreau…decat sa ma cert, mai bine acumulez furie…si raman in continuare om bun. Sunt furios ca nu pot sa plang pentru ca nu sunt inteles, sunt furios ca am defecte mari, dar si calitati importante pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le apreciaza. Simt furie la orice pas, din cauza mediului in care traiesc, a zgomotului, a oamenilor urati. Simt furie pentru ca sunt nebagat in seama, dar simt stres atunci cand sunt deranjat. Sigur e vorba de o cearta al mijloc, asa ca zic pas.
De ce sa ma stresez? De ce sa ma consum? O sa imi vad de ale mele. Petrec timp inafara mea si ma face sa uit: ecrane, filme, emotiile sunt uitate, inabusite. Nu mai pierd timp cu discutii fara rost…unii nu inteleg. Furia ma roade pe dinauntru, simt ca o sa explodez, simt ca nu sunt apreciat suficient, simt ca nu e ce trebuie cu oamenii din jur. Nu ii pot accepta, pentru ca nici ei nu ma accepta. Uneori nici nu ma vad. Si daca ma vad, sigur imi vor raul. Nu am cu cine sa vorbesc. Totul tace, lumea mea e facuta sa taca. Ca sa traiesc intr-o lume mai buna, trebuie sa fiu bun. Sa iert ce nu pot ierta. Sa uit ce nu pot uita. Sa accept ce nu pot schimba. Si totusi ma doare ceva, doare interiorul, dor piesele care lipsesc, doare neputinta de a rezolva, de face sa scap de senimentele negative, de a fi complet impacat.
Nu suntem buni. Ne place sa credem. Dar nu suntem. Furia se discuta, se comunica, se transmite, se consuma, se transforma si se rezolva pas cu pas, in timp, cu rabdare si comunicare. Fara sa ne facem ca ploua. Fara sa nu ne placa sa fim deranjati. Furia e buna, cand marea se linisteste, cand se cerne, ca cerul de furtuna si ploi. Atunci sa fim buni!
Lenea
M-am trezit o tocilara.
Am uitat de tine, de odinioara.
Mi-e lene sa mi te amintesc.
Esti eu si cand clipesc,
Dar nu mai obisnuiesc,
Sa mi te insusesc.
Tu stii ca te-am iubit.
E destul, acum iti zic.
Mai stii de poezie?
Si de cer?
De eu din tine, tu din eu?
Nu te-am uitat,
Dar am sa-ti cer
Sa ma trezesti,
Cum o faceai mereu.
Sa trec sa ma asculti
Sa te aud cum razi…
Mai stii de carti?
Mai stii de noi?
Iti amintesti un timbru,
Si parcul…lebada, noi doi…
Promit ca n-am sa plang.
Dar vreau sa te strang,
Din praful ce s-a imprastiat
In lene-am uitat
Pe perne cand adorm,
Mintea mai sterge-un om.
“Scrie, scrie”
Imi spuneai.
Aproape ca imi aminteai
De cine am uitat sa fiu,
Cand am ales un corp strain.
Acum mi te-ai indepartat,
Nu mai crezi ce simteam
Nu mai ai capul plecat.
Inima nu mai bate pentru mine,
Ai ales alte straine.
Dar ti-am promis
Nu chiar demult,
Ca o sa scriu
N-o sa te uit.
Cafeaua si alte obiceiuri
E ciudat cum facem deseori diverse asocieri. Cafeaua cu ideea de zi plina, treburi la job, proiecte noi… dimineata. Traim prin asocieri si nici macar nu constientizam. Asocierile pe care le facem sunt pentru ca ne-am nascut intr-un anumit mediu si traim anumite conventii. In mod normal, daca ne ascultam simturile, zambim pentru ca vedem soare, copii, pentru ca ceva ne aminteste de momente bune. Ce este mai mult decat evident este ca ne pierdem din obiceiuri sau din bucurii pe masura ce ne schimbam sau ne maturizam sau experimentam diverse. Obiceiul de a alerga ca un copil in recreatia mare. Cand s-a pierdut? Copiii alearga de bucurie, noi alergam de la stres. De cand si-au pierdut picioarele usurinta de a fi zglobii si de cand ne-am pierdut dorinta de a crede in noi…E ciudat cum timpul schimba. Azi imi place cafeaua cu zahar, maine o beau simpla. Azi am citit o stire despre cat de bine e sa fii vegetarian si devin, maine aflu ca salatele si legumele au pesticide… ne place sa credem ca parerile noastre sunt cele care conteaza cel mai mult, ca e cel mai bine asa, pentru ca altfel cum?
Altfel, s-ar darama asa pe noi zidul increderii de sine, increderii ca ceea ce facem este bine si ar fi nevoie sa cladesti alte obiceiuri: ceea ce este extrem de greu, aproape imposibil de realizat fara sa ramai cu traume sau cu regrete. Dar iata ca nu mereu avem dreptate, nu mereu stim ca e bine ce facem, unele se mai pierd, altele poate se castiga. Un lucru e sigur: timpul trece, multe se schimba, imbatranim inevitabil.
