Din nou la mine
Si ma intorc la tine, iar si iar…mare albastra. Ne ajunge o viata cat sa ne saturam de noi si de ceilalti. Dar nu ne ajunge o viata sa ne dam seama ca puteam mai mult.
Imi spuneti mereu sa ma roog pentru voi atunci cand este prea tarziu. De ce nu ne facem rugaciunile atunci cand este poate prea devreme sau la timp? Traim prin taraganare.
Incerc sa nu ma imprasti in ganduri…incerc sa trag esenta unei zile, in timp ce beau cafeaua.
De ce nu ma ajutati si voi sa facem lucrurile la timp? De ce nu va treziti si voi? Mi-ar fi si mie mult mai usor…ma pomenesc pe ultima suta de metri cu oameni dragi avand boli foarte grave care mai au foarte putin si isi dau sufletul. Vorbesc serios. Nu e de joaca aici. E dureros.
“Va rog sa va platiti datoriile la timp” si sa va faceti rugaciunile cand se cuvine… la timp. Incerc sa cred in miracole si nu imi iese deloc. Hai sa nu ne agatam asa orbeste de sfori care nu ne prind. E prea tarziu sa imploram pe patul de moarte.
Bolile bat la usa, unii sfarsesc mai urat ca altii. Si tot ce ramane este o parere de rau ca puteam face mai mult. Nu cred ca pana la Dumnezeu te mananca Sfintii. Suntem aici constient si voit. Va rog eu sa facem liniste, sa tragem cortina si sa ne intelegem scopul, pana nu vine sfarsitul… si trebuie sa ne despartim de cei dragi. Cam asa este, pe unii ii lasam aici bine mersi. Unii raman cu dor si regrete…
De trait nu cred ca se mai pune problema. Traim deja
prea mult…Se pune problema de incheiat socotelile si de facut toate la timpul lor.
Bye! Bye!
Sa ne linistim cu gandul.