Cate zile ai
Citisem recent despre cineva care se confrunta cu un cancer recidivat si spunea ca nu vrea sa moara, ca nu a terminat cu viata, cu iubirea, ca pur si simplu nu vrea sa moara. Cat de simpla si inevitabila este moartea, dar cat de infricosatoare si lipsita de scrupule totusi. Te ia cand nu te astepti, nu stii ce se intampla, de ce se intampla, unde te duce si ce iti face. Un alt tip spunea ca atunci cand mori pur si simplu se deconecteaza creierul de la viata si se termina tot. Pur si simplu. Daca ar fi sa ne luam dupa minte, ea intr-adevar se intrerupe, toate gandurile se opresc, inceteaza. Doar ca suntem si emotie, nu doar trup, suntem si simtire. Ce se intampla cu trupul stim prea bine. Este acel black out si apoi gata, intuneric, bezna, the end of story. Viata s-a dus, omul nu se mai trezeste, nu se anima, ba mai mult, in cateva zile, saptamani si putrezeste. Dar hai sa nu intram in zona aceea lugubra.
Deci ce se intampla cu omul? Ce se intampla cu viata? Cu visele? Cu zilele pe pamantul acesta minunat?
Nu stim…nimeni nu stie… Doar ca putem fi constienti ca oricand poate fi ultima zi. E chinuitor sa stii ca mori sau mai bine zis sa fii constient ca mori. Ca toti stim asta. Moartea e singura situatie pentru care nu exista iesire. Cu cat stim ca murim, cu-atat tragem cu disperare de viata, tragem sa traim. Doar ca bucuria vine din lucruri simple, de multe ori exista nedreptate si amaraciune, si oboseala asa ca esti orbit o perioada. Cum sa faci sa fii linistit pentru ultimul moment din viata ta? Ai raspunde tu: sa nu stii. Sa nu stii este cel mai bine.
Ne sperie gandul de moarte. E atat de sigura si de inevitabila. Ne sperie in fiinta, in trup si neputinta. Ne sperie singuratatea mortii. Murim singuri de cele mai multe ori, drumul acela este atat de rece si de infricosator. Doar ca ce ne sperie cu-adevarat sunt regretele si amenintarea dorintei de a fi bine mereu. Pentru ca inconstient, omul doreste sa isi faca voia lui, poftele lui si sa fie castigat. Ne dorim sa le avem pe toate, ca si cand ni se cuvin. Nu socotim zilele aproapelui, ci propriile zile, propriile dureri.
Este atat de minunata viata, si totusi atata de usturatoare. Nu te pregateste deloc pentru moarte, nu te ajuta cu nimic in acest sens. Ba din contra, te obliga sa ravnesti in continuare la ea, sa omiti faptul ca vei muri intr-o buna zi. Se zice ca traim cate zile avem pe pamant. Eu vad suflete tinere in oameni foarte batrani. Frumoasa mai este batranetea, cu toti pasii ei mai aproape de moarte. E asa incantatoare, in toata neputinta ei. Atat de inteleapta si pregatita. Nu stim cate zile avem. Stim doar ca ne sunt scrise, ca fiecare zi e o promisiune a vietii, fiecare ora e importanta. Stim ca iubirea e dincolo de moarte. Ca iubirea vindeca. Iubirea e lipsa raului. Daca moartea este o promisiune, iubirea este o “linistire”, o garantie a emotiei pozitive.
Daca am privi dincolo de viata, dincolo de moarte, am sti ca ne-am nascut cu un scop, ca fiecare are harul sau si ca trebuie sa indeplinim pe pamant ceea ce ne este dat. Impacarea cu moartea, zi de zi, ora de ora este cel mai mare castig. Constientizarea ca, dincolo de toate, iti trebuie o tarie incredibila sa faci fata mortii este cu-adevarat o demnitate suprema.