Am zis că scriu
…despre frustrare și boom-uri de emoție. Am zis că mă apuc să scriu sentimental, am sfârșit banal, că doar din astea am.
Și lăsând rima la o parte și mucii după repriza de plâns, m-am adunat imediat.
Mi se apleacă de gunoaie. De toate soiurile.
Mă tot gândesc la oamenii ăia care selectează peturi din recycle bin. Concret, angajații firmelor care se ocupă cu colectarea și furnizarea materialelor reciclabile din deșeuri. Âia cu măști pe față și mânuși, de parcă ar putea vreo protecție sau odorizant să facă minuni atunci când umbli cu mâna prin căcat. Chiar fac asta? Chiar ăsta e jobul lor, să umble prin gunoaiele noastre, prin mii de pamperși plini cu de toate, mâncare stricată și alimente alterate de câteva săptămâni? Da, caștigă niște bani. Ce, doctorii nu taie-n carne vie și se șterg de sângele care le țâșnește în față cu atâta ușurință?
Îmi vine să vomit când mă gândesc la detalii, unii abia pot fi convinși să ducă gunoiul la ghenă și alții par a nu avea nicio problemă cu gunoiul în sine.
Stăpânire de sine, perseverență și autocontrol. Asta e cheia.
Eu aș face o campanie în care să încurajez gunoiul selectiv: hârtie la hârtii, sticlă la sticle și aș cere fonduri europene pentru resursele necesare. Sincer, chiar nu e nevoie să umble cineva în gunoiul nostru. Și nu din prea multă posesivitate, spun asta.
Ce nu trece așa cu una cu două, este gunoiul din noi, gunoiul din oameni. Și pute frate, rău de tot. Nu iese cu nimic. Nu știu cum se suportă unii cu asta în ei. De fapt, cred că nu se suportă deloc, sunt frustrați și își varsă gunoiul pe alții ca să se simtă mai bine.