Hai sa iti spun: “secrete”. Ia vino! Vino, incoa! Mai aproape asa! Sa nu “auda” nimeni!
Nu mai stiu care e dimensiunea spatiului trait…dar caut si eu ca toata lumea semne, aprobari, recunostinta, sentimentul ca asa trebuie sa fie.
Inca de anul trecut, tot incerc sa fac “fotografii” . Atunci cand o imagine, un om, un bebelus, un copil, o femeie care zambeste, imi place, inchid ochii si fac o fotografie imaginara pentru creier. Ca sa fie o rezerva consistenta atunci cand am nevoie sa ma intorc. Dar ce crezi? Cum incercam sa imi amintesc ceea ce am vazut, in secunda 2 disparea, ca si cand nimic nu ar fi existat. Nicio amintire pe care am “fotografiat-o” cu mintea mea, niciuna nu a rezistat… Si mai credem ca dragostea exista, cand uitarea e la cel mai mic pas pe care il facem.
Dar ce crezi? Ce crezi ca mi s-a intamplat? Acum cateva zile, am observat un om care s-a dus spre un om al strazii care deranja oamenii la restaurantul lui. Am crezut ca o sa il bata, sa il zgoneasca, sa il certe… s-a dus, in schimb, sa ii duca o sticla cu apa, apoi s-a intors la o masa si a cerut o bricheta sa ii aprinda tigara. Nici pana azi nu am uitat chipul domnului, privirea, ochii lui.
Cum sa explicam amprentele? Urmele lasate de experienta, privirea, clipa prin care trecem? De ce unele se sterg ca si cand nici n-au existat, iar altele nu se pot uita niciodata. Is’a human race…
Iar eu? Eu doar incercam sa ma vindec prin frumusetea din exteriorul meu. Iar adevarata frumusete, ca sa vezi, era dincolo de ceea ce credeam. Era frumusetea din interior care nu se sterge asa usor.
