Aproape ca ma topesc, aproape ca uit ca exist.
Nu am mai stiut de ceva timp cine sunt. Ca si tine, de altfel. Nu cred ca nici macar mai vreau sa caut. Ma intereseaza alte aspecte. Sa iesim de aici, spre exemplu. Sa iesim din canalele astea in care am intrat fiecare, cu gandul lui si cu treaba lui. Sa ne straduim sa ne mai si intersectam. Caci poate nu suntem doi cei cu visele ramasi. Caci poate am uitat sa ne zambim sau poate am uitat pur si simplu… sa fim.
Nu am crezut ca o sa traiesc vreodata in era lucrurilor inutile cum ar fi “fiecare cu treaba lui”. Nici nu ne mai vedem, daramite sa ne mai auzim. Suntem produse parca ale Inteligentei Artificiale. Incercam sa ne cunoastem, dar nu avem timp.
Si tot ceea ce odata credeam ca ne face oameni dispare in simtul fin al aparentei si al judecatii inutile. Am devenit usi fara cheie, fete fara compasiune, inimi fara poveste. Ne-am pierdut unii pe altii in majoritatea si am devenit prea ostili in fata acestor timpuri. Ne-au secat problemele si ne-au pus pe jar informatiile cumulate. Nu ne-au dat niciun rezultat, traiul lipsit de orice insufletire se poarta zi de zi, prin dara de poluare si imaginea de pe internet. Ne-am supus vremurilor si ne-am uitat identitatea. Suntem atat de teleghidati, cu gandul acasa. Nestiind ca acasa suntem tot doar noi cu noi, iar resursele si energia adevarata sunt in drumul pe care il parcurgem fara ezitare si cu scop. Un drum care nu mai e ce a fost.
