Nicioadata nu m-am simtit atat de slab, atat de abandonat si atat de umil. Imi este practic rusine cu mine si de mine…Am vazut partea mea slaba, vulnerabila, nedefinita si nu e deloc ce trebuie sau ce credeam vreodata. M-am vazut pierdut si dezumanizat, m-am vazut fara putere si fara sens.
Era dincolo de fericire, dincolo de zidul celorlalti. Era cel mai vast intuneric si cea mai mare nemarginire…era de neimaginat. M-am straduit sa nu fie asa, sa cred ca poate e putin mai bine decat rau… dar era dezamagitor sa nu se mai termine si sa ma scufund treptat, fara cale de iesire. O mana mi-a fost intinsa cu solutii, cu remedii si diverse oportunitati. Dar nu-mi erau pe plac…in mintea mea, imi faceau mai mult rau decat bine. Si pentru ca nu mi-era bine deloc, am ales sa vad cu-adevarat ce este abisul. M-am dus cat mai adanc, sa cunosc, sa aflu…ce este, fara sa ma mai inspaimant. M-am obisnuit cu frica, am lasat-o sa fie, sa existe alaturi de mine, sa facem pasii impreuna: eu tremurand, ea langa mine. Am mers asa ani de zile, mana in mana, fara sa imi arda de glume sau sa ma gandesc ca ma va parasi. Am acceptat ce mi s-a dat si m-am acceptat asa. Doar asa era adevarat sa simt ce traiesc.
