Cu J mare si k… ca sa imit pe cineva drag…
Imi amintesc acum ceva ce poate nu are legatura cu subiectul, dar trebuie sa ramana scris. Eram pe la liceu si invatam in Bucuresti, eu fiind de la tara. Unchiu obisnuia sa ma duca cu masina pana la intrare in Bucuresti in fiecare luni dimineata. In fine, imi amintesc ca la un moment dat a uitat sa opreasca masina ca sa cobor. Stateam in fata! Zic” “unchiule, ai uitat sa ma lasi?”
Da, uitase… a fost cred pentru prima oara in viata cand am realizat ca adultii, acesti oameni mari se pot pierde in ganduri si griji astfel incat pot uita de prezent. E mare lucru de fapt, aici. Era intr-adevar in prag de divort…
Uite asa se intampla cu oamenii mari…uita aragazul pornit, uita cheile pe undeva, isi pierd telefonul. Cu alte cuvinte, pentru a nu agrea niciun limbaj softt: isi pierd mintile. Si este absolut normal, avand in vedere omul un animal social, o fiinta rationala…care nu isi poate da siesi o explicatie privind intamplarile din viata si felul de a le face fata.
Nu suntem Jmekeri…si chiar daca am fi, suntem cu timp limitat si pe distanta scurta raportat la magnitudinea cu care trebuie sa facem fata vietii.
See ya!
