Atunci cand m-am apucat efectiv de scris aveam 14 ani. De-atunci totul a mers la fel, un scris continuu, citit aproape fara intreruperi. Nu era pentru ca vroiam sa fiu cineva, deja eram cineva. In ceea ce ma regaseam si ma facea sa ma simt eu. In tot ceea ce exprimam, era doar felul meu.
Se spune ca daca te indragostesti de un artist, sunt mari sanse sa fii “zugravit” intru-un tablou, “sintetizat” intr-o poezie, “fredonat” intr-o melodie.
De ceva timp nu s-au mai inatlnit doua maini care sa impartaseasca acelasi camp vizual, aceeasi scanteie. Acelasi ritm. Maini care inca se cauta si tot nu se gasesc. Nu pentru ca suntem prea putini, ci pentru ca e viata prea scurta. Si se traieste pe jumatate. Timpul potrivit ori nu exista, ori este creat. Sa ne punem mana pe un pian, pe o pensula, pe un creion, pe un microfon. Sa ne apucam de noi insine, fara sa avem regrete ca nu vom gasi vreodata pe cineva la fel. Timpul e scurt, emotiile sunt neintrerupte…
Nu se mai vorbeste despre dragoste, ci doar despre renuntare…nu se mai aude despre emotie, ci doar despre eliberarea ei. Nu se mai arata sufletele acum, doar se imbraca.
