Iara, iata-ne pe amandoi…aici…pe platoul de filmare …cu probabil aceleasi interese…cu poate acelasi drum. Cine stie ce va mai fi? De-am fi macar copii…
Spuneam ca facem multe, ca mutam munti, ca schimbam perspective, ca rupem lanturi, ca niciodata varsta si timpul nu isi va spune cuvantul…iar eu visam ca cineva, candva va recita din cartea mea…Planul elaborat de vise este precum un cer inorat, nu de putine ori iti doresti sa treaca incertitudinea asta si sa fie permanent senin. Am esuat prin a nu ma mai recunoaste, am trimis mesaje concrete, insa nu au fost interceptate. Ma incapatanez sa ma regasesc… sunt multe pe care nu le cer, nu le vreau si totusi le primesc. Nu te gandi la palme, eu spuneam de situatii care nu sunt compatibile cu experienta mea si ceea ce pot duce mental si emotional…
E ca si cand te trezesti in filmul gresit, ai invatat si ai repetat texte intregi, stii bine ca te descurci de minune in roul acesta, doar ca stai putin, nu este ce ai crezut tu ca este. Ba chiar mai mult, nici macar nu faci fata, refuzi sa improvizezi, esti inconstientul care nu stie lectia si nu are decat sa pice… si asta e, pici, cazi…inveti sa te ridici din nou si din nou…
E atat de incorecta starea care te aduce cand pe un plan inclinat, cand pe un plan ascendent… nu starile trebuie sa ne dicteze actiunile. Sau cine mai stie…Dar totusi, ziceam ca facem, ca dregem, ca rupem, ca impresionam…si dintrodata, din omul care era Sus, ajungem omul de jos…Parca ne mai tine si sufletul…Ca orice barca, acolo unde ne duce vantul uneori. Acolo mergem, indiferent de forta cu care vaslim. Omul face ca totul sa fie controlat. Daca ar putea sa deschida usi cu butoane, sa se deplaseze cu butoane, sa faca totul din telefon, ce bine ar fi.
