Cand ne proptim in viata, e mult mai simplu sa gresim si sa pierdem timp pretios. E ca si cand o iei pe aratura, cum s-ar spune. Drumul e acolo, dar tu mergi pe unde nu-ti este recomandat.
E prea larg si mare bulevardul, dar deseori preferam stradutele laturalnice, cele pe care nu merge nimeni. Uneori, ne aglomeram atat de tare cu totii, ca ne intalnim in aceleasi locuri intunecate: unii cu frici mai mari, altii cu frici mai mici. Dar toti aproape la fel, simtind la graduri diferite si experimentand in momente diferite acelasi senzatii, aceleasi caderi…
E doar o chestiune de timp, pana ce fiecare va ajunge sa il inteleaga pe celalalt.
Mergem pe unde au mai mers si altii…si cu toate acestea, ceva din firea noastra ne spune ca fiecare om are povestea lui…Am asa un impuls de a ma opri pe strada si de a intreba varstnicii daca le place viata. Tie iti place viata? Iti place prezentul?
Cat de des ne inspiram? Cu cat entuziasm traim ziua care incepe? Cat dar este prezent?
Niciodata nu vom stii, pana ce nu incercam. Dar ca sa incercam, trebuie mai intai sa experimentam o situatie, un fapt de viata. Nu e usor sa urmezi cai necunoscute, sa traiesti ce nu ai mai trait, doar pentru ca asa iti spune cineva.
Daca am stii mai multe decat stim deja, oare am actiona? Oare am alege sa schimbam? Oare am esua?
Si daca nu e timp sa le traiesti pe toate? Daca trebuie sa ne revenim mai repede decat e cazul? Eu stiu…sa nu ne simtim grabiti. Fiecare are ritmul lui.
Eu fac ceea ce stiu deja…ce am invatat. E mai usor…Atat incape intr-o camera, atat incape intr-o casa, atat incape intr-un om. Doar ceea ce si cat a invatat.
